Această scrisoare este o introducere a volumului “Dărâmarea idolilor”; chiar dacă unele elemente se regăsesc şi în volum, ea conţine elemente de folos pentru cei care, fără a fi interesaţi de studii teologice savante, vor să cunoască abordarea creştină a fenomenului neopăgân.
Mărturisesc că m-a bucurat faptul că mi-ai scris, că ai avut deschiderea să îmi scrii, să mă faci părtaş frământărilor tale. Chiar numai faptul că mi-ai scris cu atâta sinceritate m-a făcut să mă rog cu râvnă pentru mântuirea ta, şi mai ales pentru ca Dumnezeu să îţi arate calea pe care trebuie să mergi pentru a dobândi mântuirea. Tu ştii cât de bine am cunoscut practicile „spirituale” de care pomeneşti. Numai Dumnezeu m-a putut izbăvi de ele (într-un fel mă simt vinovat că te-am molipsit şi pe tine de dorinţa cunoaşterii „adevărurilor tainice”; vraja Orientului mă fascinase atât de tare încât mi se părea că nu am dreptul să nu vorbesc despre ea şi altora).
La nelămuririle din scrisoarea ta voi răspunde pe larg mai jos. Dar înainte de a răspunde consider că este bine să ştii că nu mă pot lăuda cu cine ştie ce doctorate, nu mă pot lăuda cu cine ştie ce înţelepciune. Dar dacă îmi este îngăduit a mă lăuda cu ceva, îmi este îngăduit tocmai a mă lăuda că sunt creştin, adică mărturisitor al Dumnezeului celui Viu, mădular al Sfintei Biserici care este Trupul lui Hristos…
Înainte de toate vreau să înţelegi că centrul vieţii creştine este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Aici este piatra de poticnire. Nu poate mintea omenească să priceapă cum este aceasta, cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Aşa ne-a învăţat Însuşi Hristos, aşa au propovăduit Sfinţii Apostoli, aşa mărturiseşte Biserica. Nu eşti creştin numai dacă împlineşti poruncile din Legea cea Nouă. Eşti creştin numai atunci când crezi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Ştiu că ceea ce îţi voi scrie nu are puterea pe care ar avea-o o scrisoare scrisă de un părinte cu viaţă sfântă. Îmi ştiu neputinţele şi îmi dau seama că argumentele mele nu te pot convinge automat. Dar să ştii, iubite frate, că nici dacă ţi-ar fi scris Însuşi Hristos tot nu te-ar fi putut convinge mecanic (între cei care au văzut minunile Sale s-au aflat şi oameni care nu au crezut că El este Mesia cel aşteptat).
Poate nu îţi este clar. Cum, Hristos este neputincios, nu poate să te convingă? O, frate Toma, Dumnezeul cel Atotputernic un singur lucru nu face: nu calcă în picioare libertatea oamenilor. El nu impune să fie ascultat, nu impune să fie iubit. Şi de aceea nici nu mântuieşte cu forţa. Dacă Dumnezeu nu respecta libertatea oamenilor, atunci iadul nu ar fi existat (ce bucurie!…). Iar raiul ar fi fost plin de oameni fără personalitate, de roboţi fără suflet, de vieţuitoare care nu iubesc. Şi nu ar mai fi fost rai. Dacă ar fi putut să existe dragoste fără libertate, atunci cu siguranţă Dumnezeu ne mântuia cu forţa pe toţi.
Să ştii că şi dacă există mai multe dovezi „raţionale” despre existenţa lui Dumnezeu, El nu vrea să avem credinţa limitată de o dovadă incontestabilă. Imaginează-ţi că Dumnezeu ar sta ca un Sfinx, aşezat în mijlocul pieţei. Îţi dai seama cum s-ar purta trecătorii? Credinţa oamenilor ar fi nimicită pe loc, s-ar transforma în certitudine. Dacă te întrebi ce rol au avut numeroasele minuni despre care vorbeşte Biserica, află că ele au avut doar rolul de a întări credinţa, şi nu de a o anula prin transformarea ei în certitudine.
Să ştii că oricât de mult s-ar chinui oamenii de ştiinţă să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, demersurile lor vor fi neputincioase (ei pot să găsească numai argumente care să întărească credinţa, nu să o determine). Până la sfârşitul lumii, când Hristos Se va arăta întru slavă şi toţi vor şti că este Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu va putea ucide acest mare dar – al libertăţii omului de a crede. Aceasta nu însemnă că Dumnezeu Se retrage din istorie, ci doar că – dacă Se ascunde – o face tocmai pentru a-i lăsa omului şansa de a-L descoperi şi de a se uni cu El. Poate că te întrebi de ce introducerea scrisorii este cam lungă şi de ce nu răspund întrebărilor tale. Dar tu mi-ai propus pentru dialog un teren foarte alunecos, acela al raţionamentelor logice, şi îmi ceri ca, limitându-mă la acest teren, să argumentez de ce susţin unii preoţi că ai concepţii eretice.
Eu refuz să dialoghez pe terenul pe care mi-l propui, pentru că nu am face altceva decât să ne contrazicem la nesfârşit. Eu îţi propun altceva: să înţelegi rostul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, şi că a fi credincios al Bisericii înseamnă tocmai a fi mădular al Trupului Său mistic, mădular al Bisericii. Sper ca după ce citeşti această scrisoare să ai clară alternativa: ori intri în Biserică, şi crezi ceea ce învaţă ea, ori stai deoparte şi nu mai afirmi în chip mincinos că eşti creştin.
Poate ţi se pare prea dură alegerea. Dar aşa este şi viaţa, dură, şi aşa va fi şi Judecata pentru cei care nu L-au cunoscut pe Hristos. Nu încerc să te sperii cu chinurile iadului – nu ştiu cât le-ai lua în serios, dar totuşi nu pot să nu pomenesc că îmi este teamă pentru tine (şi pentru orice om care fără să îşi dea seama se lasă păcălit de forţele întunericului). Încearcă să vezi că pentru cel care crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, tot ceea ce ţine de propovăduirea Bisericii se leagă direct de aceasta. Că nimic nu este artificial şi nimic nu este fals şi nimic nu este denaturat în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă.
Ascultă, iubite frate, ceea ce cred eu – şi ceea ce mărturiseşte toată Sfânta Tradiţie. Dumnezeul cel în Treime lăudat, în Atotputernicia Sa, a vrut să împărtăşească şi altor fiinţe lumina şi dragostea Sa. De aceea l-a creat pe om, după ce a creat mai întâi cosmosul ca un fel de „casă” a omului. Cosmosul nu are rost în sine, a fost creat din nimic numai pentru ca în el oamenii să poată creşte – atât trupeşte cât şi duhovniceşte. Cât despre crearea omului, zic simplu că Dumnezeu l-a înzestrat cu tot ceea ce îi era necesar: ca să vadă frumuseţile din jurul său, Domnul l-a înzestrat cu ochi. Ca să poată comunica cu semenii săi, Domnul i-a dat gură ca să vorbească şi urechi ca să audă. Ca să se deplaseze i-a dat picioare, şi ca să poată lucra i-a dat mâini. Mai mult decât atât, Domnul i-a dat omului toate acestea ca prin ele să fie lăudat El. Şi mai mult decât trupul de care am vorbit, Dumnezeu i-a dat omului suflet viu, ca să Îl cunoască şi să Îl iubească.
Sursa: Scrisoare către un prieten – Danion Vasile
