Moartea o așteptase în toată viața sa, pentru că șederea lui aici însemna nevoință, osteneală și durere. Sufletul său dorea cu ardoare odihna, la fel și trupul său. Nouă, cu toate că dintru început ne-a sădit în suflete pomenirea morții, ne-a făcut o deosebită impresie familiaritatea sa cu „înfricoșătoarea taină a morții”. Arăta că se pregătește pentru o sărbătoare, atât de mult îl înștiința conștiința sa despre dumnezeiasca milă. Cu toate acestea, în ultimele zile plângea mai mult decât obișnuia. Ca să-l mângâie, Părintele Arsenie i-a spus:
– Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune ați făcut, atâta plâns; și acum iarăși plângeți?!
Starețul l-a privit și a suspinat:
– Ei, Părinte Arsenie, adevărat este ceea ce ai spus, însă sunt și eu om. De unde să știu că toate cele pe care le-am săvârșit au plăcut Dumnezeului meu? El este Dumnezeu și nu judecă precum noi, oamenii. Și oare ne vom mai întoarce iarăși aici, ca să mai plângem? Fiecare dintre noi să facă cât poate mai mult. Cu cât se va întrista și va plânge, cu atât se va mângâia.
Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. De îndată ce pronunța numele ei, ochii săi izvorau lacrimi. O ruga de multă vreme să-l ia, ca să se odihnească. Și Pantanassa – Împărăteasa a toate – l-a ascultat, vestindu-l mai înainte cu o lună despre plecarea sa. Atunci Starețul m-a chemat și mi-a spus ce să pregătim. Așteptam.
În ajunul adormirii sale – 14 August 1959 – a trecut domnul Shinas din Volos ca să-l vadă. Se cunoșteau bine.
– Ce faceți, Gheronda? l-a întrebat acela. Cum sunteți cu sănătatea?
– Sotiris, mâine plec spre patria cerească. Când vei auzi clopotele, îți vei aduce aminte de cuvintele mele.
Seara, la Privegherea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Starețul a cântat, cât i-a fost cu putință, împreună cu părinții. La Dumnezeiasca Liturghie, când s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, a spus: „Merinde pentru viața veșnică”. Se lumina de 15 August. Starețul stătea în fotoliul său mucenicesc în curtea sihăstriei noastre. Aștepta ceasul și clipa plecării. Era sigur de aceasta, datorită înștiințării pe care i-o dăduse Maica Domnului, însă văzând că vremea trece și soarele se înalță, l-a cuprins ceva ca o mâhnire, ca o agonie pentru întârziere. Era ultima vizită a vicleanului. Atunci m-a chemat și mi-a spus:
– Copilul meu, de ce întârzie Dumnezeu să mă ia? Soarele se înalță și eu sunt tot aici.
Văzându-l pe Stareț că se mâhnește și că aproape își pierde răbdarea, i-am spus:
– Gheronda, nu vă mâhniți, căci vom face cu toții „rugăciune” și veți pleca.
I s-au oprit lacrimile. Părinții, fiecare cu metanierul în mână, rosteau Rugăciunea. Nu a trecut un sfert de ceas că mi-a spus:
– Cheamă-i pe părinți să pună metanie pentru că plec!
I-am făcut toți ultima metanie. Apoi, după puțin, și-a ridicat ochii la înălțime și a privit cu insistență vreo două minute. După aceea se întoarce și plin de seninătate și de o nespusă strălucire sufletească ne-a spus:
– Toate s-au sfârșit, plec… binecuvântați!
Și odată cu ultimele cuvinte și-a întors capul spre dreapta, a deschis liniștit de două-trei ori gura și ochii și aceasta a fost. Și-a dat sufletul în mâinile Aceluia pe care L-a dorit și pentru Care s-a nevoit din tinerețile sale.
Moarte cu adevărat cuvioasă, căci tuturor ne-a transmis simțăminte pascale. Înaintea noastră aveam un mort, pentru care se potrivea întristarea, cu toate acestea înlăuntrul nostru stăpânea Învierea. Iar acest simțământ nu s-a mai șters, pentru că de atunci este însoțită mereu de amintirea pururea-pomenitului și sfântului nostru Stareț.
Știm că din cuvintele Starețului se vor folosi monahii, precum și cei din lume care luptă lupta cea bună. Dacă se vor mai folosi și alții, aceasta numai Domnul o știe și să facă așa cum binevoiește bunătatea Sa. Oricum, acestea nici nu se înțeleg ușor, fără o cugetare bărbătească, nici nu se pot pune în lucrare fără multă nevoință și osteneală.
Cuviosul Efrem Filotheitul
