Ceea ce nu înţeleg părinţii este cum de s-a ajuns aici. Căci nu copiii sunt primii vinovaţi. Acest articol ne arată unde am început să greşim în creşterea lor şi faptul că, în realitate, nu ei, copiii, sunt agresorii, ci victimele unei educaţii de acasă şi din societate întemeiate pe nişte principii cu totul greşite.

 Stilul de viață, obiectivele și cheltuielile personale definesc cel mai bine această categorie socială:

  • persoană trecută de 25 de ani (poate chiar să se apropie de 40!);
  • necăsătorită (dar nu neapărat singură);
  • fără copii (mai ales fără copii!);
  • locuiește cu părinții (sau cu chirie, dacă leafa îi permite), cu sau fără „prietenul/prietena”;
  • are mașină/motocicletă și plătește doar minimul necesar la contribuțiile de pensie, sănătate etc.;
  • își cheltuiește o mare parte din venituri pe satisfacerea unor plăceri și privilegii pentru sine: concerte, city-break-uri, colecții de haine, abonamente la sală, gadget-uri de ultimă oră, ieșiri frecvente în oraș, la restaurant, cluburi, baruri;
  • este în căutare de distracții și relații și „se bucură de viață” ca la 20 de ani (ba chiar mai mult decât la 20, pentru că acum „își permite”).

Cu siguranță, recunoașteți genul descris. Nu este vorba numai de copiii „de bani-gata”, ci și de mulți tineri proveniți din familii de amploiați; acești tineri au studiat și au profesii și câștiguri bune, chiar succes în carieră. De asemenea, categoria adultescenților nu se reduce la cei cu studii, ci include chiar și tineri fără multe studii, cu venituri modeste, pe care le cheltuiesc în întregime pentru a-și satisface propriile nevoi și care locuiesc cu părinții fără să contribuie în vreun fel la cheltuielile gospodăriei.

Acum vreo zece-cincisprezece ani, când românii invadau Italia, descopereau că „tinerii” locuiesc cu părinții lor până pe la 35-40 de ani, „copilărind” în tot acest timp, spre marea nedumerire a sutelor de menajere românce. Iată că în ultimii ani și la noi tot mai multe persoane adulte adoptă acest stil de viață, care a ajuns să reprezinte în prezent o normă. Statisticile arată că mai peste tot în lumea modernă – în America, Europa, dar și în țări ca Japonia și Australia – a crescut vârsta la care adulții își întemeiază o familie, fac copii, se angajează, încep să-și facă planuri financiare pentru „iarna” vieții (pensie, asigurări de sănătate și de viață).

Fenomenul îi intrigă pe sociologi, economiști, psihologi și politicieni, pentru că tendința afectează nu doar modul în care oamenii trăiesc, ci și economia, natalitatea, consumul de bunuri al populației, redefinind societatea modernă din temelii.

Eu însumi vs. familie

Într-un articol publicat în 2012 pentru varianta online a ziarului britanic „Daily Mail”, Marrianne Power admite cu sinceritate că adulții tineri amână momentul căsătoriei pentru că fug de responsabilități. Ea însăși are 34 de ani și recunoaște că, în pofida educației, a multiplelor șanse și alegeri de care s-a bucurat în viață, a unui job bine plătit, refuză încă să-și facă un „plan de viață”, așa cum îl numește tatăl ei. De ce? Adulții nu vor să-și asume sarcinile vieții de adult, deși sunt mult mai bine echipați material și financiar să le facă față decât erau părinții și bunicii lor. Adulții tineri își doresc, pur și simplu, să se „bucure de viață” fără obișnuitele obligații și răspunderi. Autoarea amintește că în anii ’70, în Anglia, în mod obișnuit, bărbații se căsătoreau la 24 de ani și femeile la 22. Și noi știm că, în România, în aceeași perioadă, ba chiar până pe la începutul anilor ’90, majoritatea tinerilor se căsătoreau la cel mult trei-patru ani după ce terminau liceul și, în orice caz, până în ultimul an de facultate. Se spunea, de pildă, despre o femeie de 28-30 de ani că este „domnișoară bătrână”, iar despre bărbați că „după 30 de ani îi mai însoară… babele”!

Și în S.U.A. există aceleași preocupări, pentru că și acolo se identifică acest fenomen. În 2013, Max Nielsen scria un articol intitulat „De ce se căsătoresc oamenii târziu în viață”[2]. Citând un studiu efectuat de Shelly Lundberg și Robert A. Pollack, „Coabitarea în defavoarea căsătoriei”[3], Nielsen arată că:

  • în anii ’50, în S.U.A., majoritatea femeilor se căsătoreau în jurul vârstei de 20 de ani, iar bărbații pe la 23 de ani. În prezent, vârsta a crescut la 27 ani pentru femei și 29 ani pentru bărbați;
  • din ce în ce mai mulți americani refuză să se mai căsătorească vreodată, și mulți dintre cei care se căsătoresc divorțează, rata divorțurilor fiind în continuă creștere;
  • coabitarea este tot mai mult preferată căsătoriei, mai ales de către adulții cu un nivel scăzut de educație și cu venituri modeste;
  • cei mai mulți dintre adulții bine educați preferă să coabiteze vreme de câțiva ani până să se căsătorească;
  • tot mai mulți copii se nasc în afara căsătoriei, din relații pasagere sau de lungă durată;
  • pilula contraceptivă a dat adulților „libertatea” de a întreține relații sexuale fără să-și asume responsabilitatea aducerii pe lume a copiilor, așa încât sexul în afara căsătoriei a devenit o normă socială, iar coabitarea a fost destigmatizată și acceptată social, la fel ca și copiii nelegitimi, care au primit aceleași drepturi prin lege ca și copiii legitimi;
  • cu toate că sarcinile domestice s-au simplificat prin dezvoltarea tehnologiei și sunt mai ușor de îndeplinit decât au fost vreodată în toată istoria omenirii, adulții sunt din ce în ce mai puțin dispuși să acorde timp creșterii copiilor și treburilor casnice, motiv pentru care a scăzut numărul de copii per cuplu (majoritatea având unul sau cel mult doi copii).

Cu alte cuvinte, ce vedem? Adulții preferă să aloce din ce în ce mai mult timp pentru ei înșiși, pentru carieră, hobby-uri și preocupărilor lor în detrimentul familiei. De aceea, întemeierea unei familii este amânată tot mai mult, până către vârsta de 35-40 de ani, ca și cum viața de familist ar fi sinonimă cu absența oricărei plăceri și distracții, și dacă tot urmează să te îngropi în responsabilități, măcar să o faci după ce ai gustat viața din plin!

Evoluția medicinei, în mod deosebit succesul fertilizărilor in vitro și a fertilizărilor asistate, care fac posibilă prima sarcină chiar și după vârsta de 45-47 ani la femei, le întărește adulților convingerea că nu pierd nimic dacă amână întemeierea familiei până către vârsta de 35-40 ani. Puțini însă realizează că, deși sarcinile sunt posibile mai târziu în viață, materialul genetic nu mai este la fel de valoros ca la 20-30 de ani. Încă și mai puțină lume știe că tații în vârstă sunt răspunzători de mult mai multe afecțiuni genetice la făt decât mamele în vârstă! De asemenea, părinții în vârstă nu mai au suficientă energie pentru copiii mici, se epuizează fizic mai repede decât la 20 de ani, sunt mai puțin flexibili și jucăuși și pot să-și piardă răbdarea mult mai repede. În plus, diferența dintre generații se accentuează, părinții vor fi deja oameni în vârstă pentru adolescenții lor, și există o mare probabilitate să nu mai ajungă să-și vadă nepoții, și nici chiar să mai fie de față la nunta copiilor lor.

Primul (și unicul) copil făcut la vârste înaintate afectează modul în care părinții își cresc copilul. Acesta, fiind îndelung așteptat, adeseori și greu obținut, este mult prea valorizat și duce, fără să vrea și fără să știe, o povară enormă pe umerii săi. Părinții au așteptări mult mai mari decât ar fi normal de la el și pot fi tentați să se poarte fie exagerat de rigid, fie exagerat de permisiv. Comportamentele inadecvate ale copilului devin fie o tragedie, fie sunt pur și simplu trecute cu vederea. De asemenea, părinții tind să-i exagereze calitățile, să îl aduleze, pur și simplu, și să îl protejeze excesiv.

A oferi vs. a primi

Întrebarea este cum au ajuns mulți dintre copiii noștri niște adulți cvasi-iresponsabili și egoiști? De ce fug de ceea ce presupune însăși esența vieții de adult – alegerea partenerului, întemeierea familiei, facerea de copii și creșterea lor? Amânarea luării acestor decizii indică ambivalență, frica de răspunderi, dar mai ales teama de a accepta că, odată ce ai făcut niște alegeri, trebuie să trăiești cu ele, pentru că viața nu este un joc video: dacă ai greșit și ai pierdut, dai „restart” și iei jocul de la capăt. Teama de real, de asumare a deciziilor și egoismul tradus prin refuzul de a da mai mult decât de a primi (când ai grijă de un copil oferi îngrijire, iar copilul primeșteîngrijire) îi împiedică pe adulți să își accepte vârsta din buletin și îndatoririle specifice.

Studii ample întreprinse în ultimii cinci-șase ani arată clar că empatia, care poate fi influențată de mediu și educație, se află într-un declin din ce în ce mai pronunțat în ultimii treizeci de ani. Un astfel de studiu a fost întreprins de Sara H. Konrath de la Universitatea Michigan și publicat online în 2011 în revista de psihologie socială și psihologie a personalității ScientificAmerican.com. Acestei scăderi a empatiei îi corespunde accentuarea narcisismului, așa cum indică și un alt psiholog, Jean M. Twenhe de la Universitatea San Diego din S.U.A. Studiul lui Konrath a examinat răspunsurile a nu mai puțin de 14.000 de studenți la chestionarul „Interpersonal Reactivity Index” creat în 1979 și recunoscut ca fiind un instrument eficient de apreciere a nivelului de empatie al unei persoane.

Care sunt factorii care au condus la scăderea empatiei și accentuarea tendinței narcisiste la tineri?

  1. Izolarea socială, lipsa de implicare în activități comunitare, chiar și descurajarea participării în sporturi de echipă în favoarea sporturilor individuale. „Izolarea creează o zonă-tampon între indivizi, ajutându-i să ignore mai ușor suferința celorlalți, și chiar să provoace suferință celor din jur fără ca acest lucru să-i afecteze”.[4] Psihologul Steve Duck de la Universitatea Iowa din S.U.A. arată că indivizii izolați sunt mai puțin generoși în aprecierile față de alte persoane decât indivizii bine integrați social. Kenneth J. Rotenberg de la Universitatea Keele din Anglia arată că oamenii singuratici tind să profite de ceilalți și să trișeze mai mult și mai des la jocurile organizate în cadrul testelor de laborator. Izolarea individului se face din ce în ce mai simțită chiar și în propriile noastre case. Acum treizeci de ani, în România familia avea un singur televizor în casă și toți urmăreau împreună programele, transformându-le într-o experiență comună – acum fiecare are televizor în camera lui și vede ce vrea, izolat timp de ore întregi de ceilalți membri ai familiei. Nu este de mirare că tinerii continuă să-și butoneze telefoanele mobile chiar și atunci când ies împreună, văzându-și fiecare de contul lui de Facebook mai curând decât să discute unii cu alții!
  2. Adulația părinților și exagerarea meritelor copiilor. Bruce Tulgan, fondator al Rainmaker Thinking și expert în „Generația Y” (generațiile născute între 1982-2002) afirmă că „aceștia sunt o generație de indivizi alintați și îngrijiți, foarte performanți, dar și foarte dificili, cu o stimă de sine exagerat de înaltă”.
  3. Expunerea crescută la violență în mass media a desensibilizat tinerii în legătură cu suferința victimelor și a contribuit la creșterea indiferenței și a tendinței egocentrice „fiecare pentru sine”.
  4. Psihologul Raymond A. Mar de la Universitatea York din Toronto a demonstrat că numărul de povești pe care preșcolarii le ascultă se corelează cu abilitatea lor de a înțelege emoțiile altor persoane. Mar a mai arătat că adulții care citesc mai puține romane au scoruri mai scăzute ale empatiei comparativ cu cei care obișnuiesc să citească literatură. Obiceiul de a privi la televizor, de a juca jocuri video și de a te informa de pe Internet a câștigat teren împotriva obiceiului lecturii chiar și la generațiile mai în vârstă, nu numai la cele tinere.

Ce-i de făcut?

Ca de obicei, ne întrebăm: ce putem face pentru a opri aceste tendințe?

  1. Responsabilizarea copiilor în familie încă din fragedă pruncie (cu sarcini mici, pe măsura puterilor lor) îi va învăța încă de mici să dăruiască, să ofere, nu doar să primească, să aștepte de la alții. Îi va responsabiliza și îi va face să aprecieze cu adevărat că și ei au un rol din ce în ce mai important în viața de familie.
  2. Impunerea de limite sănătoase în privința lucrurilor materiale și „frustrarea” copilului, măcar din când în când, deși ne putem permite achiziția obiectului solicitat de acesta sau ne permitem să-i acordăm privilegiul pe care ni-l cere (de pildă, o excursie). Puterea financiară a părinților nu se măsoară în capacitatea de a-i satisface mofturile, ci în calitatea educației oferite în școală, în calitatea locuinței, a hranei, în oportunitățile și experiențele de învățare (vizita la muzeu, mersul la teatru etc).
  3. Așteptări realiste și încurajarea efortului. O mulțime de părinți își încurajează copiii-adulți să trăiască asemenea unor paraziți, deși i-au purtat prin școli și sunt perfect capabili să exercite o meserie. Motivul este fie că nu găsesc de lucru în domeniul în care s-au pregătit, fie că sunt plătiți modest. Părinții își visau copilul să ajungă om de vază, om cu bani, și acum le vine greu să accepte că feciorul lor trebuie să o ia de la munca de jos, pe bani puțini. Percep în acest lucru un soi de insucces personal. Este ca și cum ei au eșuat ca părinți. Așa că îl mai țin acasă, gândind: „Cât timp eu am ce mânca, și copilul meu va avea ce mânca”. Nu realizează că încurajează lenea și parazitismul, că tânărul adult are o mulțime de pretenții și prea puțină experiență. Dacă le netezim copiilor noștri calea întotdeauna și ne speriem când au de trecut peste un obstacol, când au de făcut un efort, le slăbim caracterul, îi facem lași și leneși. Nu le dați soluții pe tavă, nu îi scutiți de muncă nici la școală, nici acasă! Desigur, eforturile trebuie să fie pe măsura vârstei și priceperilor lor. Din păcate, sunt atâția părinți care cred că dacă ceri unui copil de 13 ani să dea cu aspiratorul prin casă îl exploatezi prin muncă…
  4. Aprecieri adecvate la comportament. Evitarea risipei de aprecieri și a superlativelor.Este bine să oferim încurajări și aprecieri atunci când copiii noștri sunt în curs de a deprinde un comportament adecvat, însă aprecierea a tot ce face copilul nostru este contraproductivă. „Îți mulțumesc pentru că ai fost înțelegător cu frățiorul tău” va încuraja copilul mai mare să fie generos față de copilul mai mic din familie, însă a-i spune tot timpul „Ești cel mai bun frate din lume!” ar putea fi cât se poate de nerealist. Ce se va întâmpla atunci când nu va ști sau nu va putea să-și ajute frățiorul? De frica criticii, putem cădea în extrema cealaltă, apreciind exagerat activități dintre cele mai banale, normale, cum ar fi faptul că micuțul nostru a făcut „treaba mare”! Vă închipuiți ce imagine de sine își formează un copil care constată la vârsta de doi ani că părinții lui sunt în extaz atunci când el a reușit să îndeplinească o funcție atât de naturală cum este… defecarea!
  5. Expunerea copiilor la cât mai multe activități cu caracter social, caritabile, de voluntariat. Acest lucru îi va ajuta să socializeze mai mult, în loc să stea între patru pereți sau în fața computerului/telefonului/tabletei, și îi va face să cunoască realitatea acestei lumi plină de inechități și să aprecieze mai mult ceea ce au, ceea ce primesc. De asemenea, îi va obișnui să și ofere, să ajute, nu doar să primească.
  6. Încurajarea cooperării, în detrimentul competiției. Competiția ne face egoiști, individualiști, cooperarea ne ajută să acceptăm că există și ceilalți, că fiecare individ are calitățile sale, că lumea este frumoasă pentru că este diversă. Ne ajută să fim toleranți, înțelegători, să îi valorizăm și pe ceilalți, nu doar pe noi înșine, să ne acomodăm la personalitățile celorlalți, nu doar să avem pretenția ca ceilalți să ne acomodeze pe noi, așa cum au tot făcut-o părinții noștri.
  7. Limitarea timpului petrecut la calculator și la televizor și dezvoltarea gustului pentru literatură. Poveștile spuse, poveștile citite sunt o sursă inepuizabilă de emoții, de stări pe care le putem experiementa alături de eroii cu care ne identificăm. Calculatorul și televizorul ne încurajează în a urmări plăcerile personale, în izolare față de ceilalți, cu iluzia unei omniprezente conectări la „lume”, nu la cineva anume.
  8. Aplicarea de sancțiuni pentru comportamentele indezirabile social. Avem nevoie să fim consecvenți în a le arăta prin exemplu personal și în a le cere copiilor noștri să se comporte moral, cu demnitate și conștiinciozitate, asumându-și sarcinile, răspunderile și culpa, îndreptând cât mai bine un lucru rău făcut, suportând consecințele. Dacă noi, ca părinți, le luăm apărarea necondiționat, chiar și atunci când au făcut o faptă reprobabilă, găsindu-le veșnic scuze și circumstanțe atenuante, protejându-i de sancțiunile școlare, îi vom învăța să facă așa și mai târziu. Câți părinți nu se zoresc să aducă scutiri ca să motiveze chiulul copiilor lor, în vreme ce un astfel de comportament este considerat deviație școlară? Cu ani în urmă, nu numai că părinții nu aduceau nici o scutire, dar la sancțiunea dată de școală (notă scăzută la Purtare, repetenție), îți mai dădeau și ei „dobândă”! Acum părinții vin la cabinet să mă roage să fac ceva ca puștii lor să nu mai chiulească, dar ei le scot scutiri pe bandă rulantă, întărindu-le tocmai acest tip de comportament! Le explic și mă privesc perplecși…
  9. Să le dăm un bun exemplu de părinți, de viață de familie. Reuniunile de familie, evenimentele, menținerea unor bune legături cu rudele, activitățile întreprinse împreună cu toată familia sunt tot atâtea exemple valoroase. Când însă ne retragem în camera noastră „să avem liniște”, lăsându-i pe copii în camerele lor cu tableta în brațe, când petrecem noi înșine ore întregi la calculator în week-end jucându-ne, în loc să stăm de vorbă cu copiii sau să ne jucăm cu ei, când nu mergem în vizită la rude și prieteni și nimeni nu ne calcă pragul, când ne certăm din orice și pentru orice, le arătăm copiilor că o căsnicie înseamnă chin și suferință, că viața de familie este o corvoadă, că fiecare își vede de persoana sa cum poate, că a avea o familie nu este o realizare, nu te face mai fericit, ci dimpotrivă, te afundă în suferință și însingurare, și-ți aduce o mulțime de responsabilități fără nici o satisfacție.

Copiii noștri sunt din ce în ce mai inteligenți. Epigenetica demonstrează că, pe măsură ce știința și tehnica evoluează, pe măsură ce cunoașterea se extinde, cu fiecare generație copiii noștri devin tot mai inteligenți. Rămâne însă în sarcina noastră să le cultivăm și inteligența emoțională, să le ajutăm și sufletele să se dezvolte plenar, nu doar rațiunea. Altminteri, riscăm să creștem niște ființe pentru care până și iubirea va reprezenta un inconvenient.

Psiholog Irina Petrea

[1] Marrianne Power, „Generation who refuse to Grow Up”, www.dailymail.co.uk, iulie 2012.

[2] „Why People Get Married Later”, www.BusinessInsider.com

[3] „Cohabitation and the Uneven Retreat from Marriage in the US, 1950-2010”, National Bureau of Economic Research, septembrie 2013

[4] Ray Williams, „Is the Me Generation Less Empathetic”, www.psychologytoday.com

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016