Preot Ioan Istrati
Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (Denia de Luni seara) vorbeşte despre fecioarele care aşteptau venirea Mirelui.
Este un fragment de Scriptură care ne arată nouă starea noastră de înstrăinare de har şi modele de urmat pentru a intra împreună cu Hristos pe calea Pătimirilor Sale mântuitoare.
Cele zece fecioare sunt toate dornice să intre la nunta cea de taină a Mirelui ceresc. Aşteaptă cu dor, se gătesc pentru marea întâlnire cu Logodnicul, îşi împodobesc candelele lor. Însă ceva neprevăzut se întâmplă: Mirele întârzie, pregătirea păleşte, oboseala îşi face simţită prezenţa, aşteptarea doare. Îngrijorate de absenţa celui iubit, cele zece fecioare aţipesc şi adorm toate. Este moartea, care vine înaintea parusiei, adormirea necesară a fiecăruia dintre noi în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă aici nu le simţim uneori mângâierea. La miezul nopţii, în prăpastia dintre două zile, la răscrucea vremii şi a firii, iată se aude strigarea cea mare: Iată Mirele vine ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Fecioarele îşi freacă ochii plini de somn, se pregătesc de întâlnirea vieţii lor, însă doar cinci dintre ele, jumătate adică, au untelemn de rezervă. Atunci când veniseră, toate erau pline de bucurie şi de lumină de la candele, acum însă, candelele au nevoie de reîmpodobire. Aici se vădeşte limita dăruirii: nu poţi dărui faptele tale bune. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că untdelemnul este milostenia, care unge sufletul şi îl luminează cu lumina dăruirii de sine. Poţi da tot ce ai primit în viaţa asta, te poţi ruga pentru toţi, însă mântuirea nu este de vânzare, nu poate fi dăruită de un om altuia. Este netransmisibilă, pentru că e lumina pe care ai strâns-o în suflet prin rugăciune întreaga viaţă şi care te călăuzeşte pe cărările întunericului şi ale morţii. La judecată se va face diferenţa dintre cei care au primit daruri şi le-au străluminat prin bunătate şi cei ce au primit daruri şi le-au ascuns, consumat, epuizat prin plăcere şi păcat. Toţi au primit candele în dar, dar numai unii ştiu să le împodobească, ca să lumineze până la sfârşit.
Fecioarele neînţelepte pleacă să cumpere untdelemn, însă ratează sosirea întru slavă a Mirelui, şi întorcându-se găsesc uşa încuiată. Aici nici măcar rugăciunea “Doamne, Doamne, deschide-ne nouă” nu mai are efect. Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor. Nu putem susţine că-L ştim, dacă nu L-am căutat la cei ce vând untdelemn, adică la sărmanii acestei lumi. Hristos este acolo în piaţă: El este fiecare sărac, sărman sau bolnav, vânzător al luminii care ne ţine întru fiinţă „atunci când toate luminile acestei lumi se vor fi stins”. Şi mai e ceva: nu putem găsi nicăieri untdelemn pentru candela inimii noastre, decât în lumea celor năpăstuiţi. Acolo este singura sursă de ulei a lumii, acolo unde plângerea şi foamea, sărăcia şi durerile pregătesc pe cei sărmani pentru o veşnicie de fericire. Hristos nu le cunoaşte pe cele neînţelepte pentru că n-au fost să-şi cumpere untdelemn la vreme, de acolo de unde izvorăsc durerile acestei lumi. Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu. Milostenia este aşadar singura poartă către cer, începătura zidirii noului pământ în mâinile frânte de durere ale celor sărmani.
