Preot Ioan Istrati
Moșul oftează adânc. A scăpat de la Cotul Donului, acolo unde 200 de mii de români și-au lăsat oasele. Obuzele cădeau cu miile. A scăpat înot, printre sloiurile de gheață, într-o apă înghețată. A dezbrăcat un rus obez mort și s-a îmbrăcat cu hainele lui. I-a luat plăcuțele de la gât. A stat în tranșee de noroi și zăpadă. S-a ascuns ziua sub morți, iar noaptea mergea. A văzut mii de orori și a simțit cumplite dureri. A închis ochii camarazilor lui sfârtecați de obuze.
– Apăi, băiatul moșului, nu există ceva mai de iad decât războiul. Acolo diavolii sar în sus, învață și dansează de bucurie. Copii omorâți, femei însărcinate violate, apoi despicate cu baioneta. Urlete scârboase. Beție. Putere demonică de a omorî pe oricine. Jaf, crimă, plăcerea de a hăcui carnea oamenilor.
Poate nimic nu e mai groaznic decât asta, poate doar avortul, acolo unde un bebeluș mic de tot e tăiat în bucăți de cea care ar trebui să-l iubească o veșnicie. Poate doar avortul. Acolo o iubire infinită de prunc întâlnește cea mai mare oroare a istoriei: mama care ar trebui să îl îmbrățișeze, să-l alăpteze, să-l iubească infinit, îl omoară cu zâmbetul pe buze.
– Bunicule, care e senzația principală în război?
– Apăi e mirosul ăla de sânge și de fecale și de hoit, amestecat, de la morți. E cea mai cumplită duhoare. Cred că așa miroase în iad. Își cuprinde cu degetele nasul, parcă ar simți acum oroarea olfactivă.
Ce fac acum stăpânii îndrăciți ai lumii e legiferarea acestui miros. Sânge, fecale și moarte. Avort, sodomie și uciderea bătrânilor.
Bătrânul tace. Ochii îi sunt plini de lacrimi. Cât de mare e răutatea dracilor pe bieții oameni. Am ajuns la vorba lui.
