Animalele cer ajutor de la om

Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Aşa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel şi acestea cer ajutor de la om.

În Sfântul Munte, auzeam de Bătrânul Teofilact de la Noul Schit că avea o mare prietenie cu animalele sălbatice. Acestea îi simţeau dragostea şi mergeau la Coliba lui atunci când aveau vreo nevoie. O căprioară care îşi rupsese piciorul a venit odată lângă chilie şi gemea de durere. Când Stareţul a ieşit afară, a văzut-o cum îşi întindea picioruşul rupt de parcă ar fi vrut să i-l arate şi atunci el i-a dat puţin posmag să mănânce şi a luat două lemnişoare cu care i-a legat piciorul. Apoi a spus căprioarei: „Mergi acum cu bine şi după o săptămână să treci din nou ca să-l văd”. Bunul Stareţ s-a înţeles cu animalul precum medicul cu omul îndurerat, fiindcă devenise om al lui Dumnezeu.

– Gheronda, m-a impresionat faptul că Sfântul Gherasim nu s-a temut deloc de leul care s-a apropiat de el ca să-i scoată spinul[1].

– Ei, el era Sfânt, dar nici animalele, când sunt la strâmtoare, niciodată nu fac rău omului. Odată, pe vremea când aveam hernie[2], nişte muncitori cărau lemne cu catârii în preajma Colibei. Deodată am văzut cum un catâr, sărmanul, a căzut, iar samarul cu lemne a venit peste el. Picioarele se îndoiseră sub el şi nu putea să le îndrepte. Atunci am uitat de hernie, am uitat că îmi venea greu chiar şi să păşesc. Am alergat acolo, am aruncat lemnele şi am încercat să ridic samarul, dar nu reuşeam. Atunci m-am forţat, am tras frânghiile şi am eliberat animalul. Un părinte care se afla acolo alături mi-a strigat: „Fii atent, căci ai hernie! Să nu păţeşti ceva rău!”. Abia atunci mi-am amintit că aveam hernie. „Bine, eu am hernie. Dar tu, care nu ai hernie, de ce nu ai alergat ca să ajuţi?”. „M-am temut ca nu cumva să mă lovească cu copita”, îmi răspunde el. „Binecuvântatule, animalul, chiar şi lup să fie, când se află bietul la strâmtoare, cere ajutor şi nu face rău omului”.

Dar şi atunci când flămânzesc sau însetează, animalele tot la om caută scăpare, pentru că omul este stăpânul lor. Îmi amintesc că într-o vară, pe când mă aflam la Coliba Sfintei Cruci[3], o viperă a coborât de pe acoperişul de tablă şi s-a făcut colac înaintea mea. Îşi ridica capul, scotea limba şi şuiera. Era foarte însetată din pricina arşiţei şi de aceea mă ameninţa. Cerea apă, dar pe un „ton” poruncitor, de parcă eram obligat să-i aduc apă. „Bre, îi spun, aşa cum procedezi, tu nu-l înduioşezi pe celălalt!”. Dar apoi i-am pus apă şi a băut. Mă înduioşează mult şacalii, pentru că atunci când flămânzesc plâng ca nişte prunci mici. Să vedeţi ce am păţit la Colibă[4] cu pisicile. Au observat că, de fiecare dată când suna clopoţelul, ieşeam afară şi le aruncam din când în când câte ceva să mănânce. Acum, când le este foame, trag de sfoară şi sună clopoţelul. Atunci ies afară şi văzându-le că sună clopoţelul, le dau de mâncare. Cum le-a făcut Dumnezeu pe toate!

– Gheronda, vin animale la Coliba Sfinţiei Voastre?

– Cum să nu! Vin şacali, porci sălbatici… Din când în când vine şi o vulpe mică. Când pleacă pisicile, vine vulpiţa. Porcii sălbatici nu vin vara, deoarece se tem de vânători; atunci vin numai şerpii, pentru că oamenii se tem de ei.

Vin şi stoluri întregi de păsări şi mici şi mari. Le pun posmag înmuiat şi mănâncă. Nuca de cocos de la rahat o păstrez deosebi pentru nişte păsări care aduc primăvara. Sărmanele ciripesc a primăvară încă de la sfârşitul iernii, când încă mai sunt zăpezi. Iar asta aduce mângâiere. Şi sunt moarte după nuca de cocos!

– Gheronda, la Sinai, acolo unde stăteaţi, erau animale?

– La Sinai, fiindcă era deşert, se apropiau mai mult animalele sălbatice, precum şi păsările. Erau acolo şi potârnichi, şi prepeliţe, ca acelea pe care le mâncau evreii în pustie[5]. Mai erau şi nişte şoareci frumoşi, ca nişte broaşte ţestoase mici, fără coadă, care aveau pe spinarea lor părul ca o perie. Le hrăneam pe toate: prepeliţe, potârnichi, şoareci. Puneam ce aveam pe nişte pietre, dar separat, fiindcă se certau. Mergea păsărica să mănânce, mergea şi şoarecele. Când venea şoarecele, păsărica pleca.

Oriunde mergeam, păsările mă urmau. Când urcam pe stânci şi începeam să cânt, ele se adunau acolo, şi la sfârşit le aruncam puţin orez. Dacă voiam linişte, nu trebuia să cânt deloc, pentru că se adunau toate în jurul meu. Îmi amintesc că odată, când mă durea mijlocul, am rămas câteva zile întins la pat. O păsărică, sărmana, a intrat în chilia mea şi mi s-a aşezat pe piept. Mă privea drept în faţă şi ciripea dulce, ore întregi. M-a impresionat mult.

[1] În viaţa Cuviosului Gherasim se vorbeşte de un leu care a apărut înaintea Sfântului, ce se afla pe malul râului Iordan, şi a început să urle de durere, fiindcă îi intrase în picior o trestie ascuţită. Cuviosului i s-a făcut milă de animal şi i-a scos trestia. De atunci leul l-a urmat pe Cuvios ca un „ucenic adevărat” al său. (Vezi Ioan Moshu, Livada duhovnicească)

[2] În 1987.

[3] Între anii 1968-1979.

[4] La Coliba „Panaguda.

[5] Vezi Ieşire 16, 13; şi Numeri 11, 31-32.

Extras din ”Patimi și virtuți”- Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.

Total
113
Shares
Previous Post

Inima în marele post- „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte.”

Next Post

Mergeţi şi luaţi bomboane din copaci

Related Posts