Arhim. Pavel Danas
Într-o zi l-am rugat pe părintele Porfirie să-mi arate un mod de rugăciune și, dacă era cu putință, să-mi destăinuie propriul său mod de a se ruga. Iar răspunsul a fost imediat și fără replică:
– Dar tu ce crezi că este rugăciunea? Mâncare care se oferă la comandă sau medicament care se dă cu rețetă? Eu ți-am spus să ceri numai mântuirea sufletului, adică să ceri să te faci moștenitor al veșnicei Împărății cerești. Și pe toate celelalte să le lași la judecata lui Dumnezeu. Îți reamintesc încă o dată versetul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu…” . Aceasta nu-ți ajunge? Dacă nu-ți ajunge aceasta sau dacă nu te satisface întru totul, atunci limitează-te la rugăciunea minții. Pentru mine „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” spune totul. Și negreșit mai mult decât cele pe care le spui tu. Este suficient s-o spui cu credință și dăruire. Și mai ales în acea vreme să-ți închipui că Îl ai înaintea ta pe Iisus răstignit. Și ascultă-mă: În vreme ce spui (rugăciunea) să-ți întorci mintea spre mine, iar eu voi prinde gândul tău și mă voi ruga împreună cu tine pentru tine. Aceasta este cel mai bine. Și aceasta îți recomand să faci.
– Da, Gheronda, însă nu o spuneți (rugăciunea) corect.
– Eu o spun corect, însă tu înțelegi greșit. Și știi de ce? Pentru că te desparți pe tine de restul lumii. Iar aceasta nu este deloc corect. Așa cum ne iubim pe noi înșine, tot astfel trebuie să-l iubim și pe aproapele nostru. Eu iubesc toată pe lumea ca pe mine însumi și de aceea nu văd pricina să spun: „Doamne Iisus Hristoase, miluiește-ne pe noi!”, în loc de „miluiește-mă”. Și aceasta pentru că eu și lumea una și aceiași suntem. Așa vei spune și tu: Miluiește-mă”.
Sursa: „Teologia și Minunile Rugăciunii minții”, editura „Athos”.
