Tăcere și rugăciune

Mitropolitul Ilarion Alfeiev

            Experiența tăcerii este absolut necesară fiecărui om care vrea să învețe rugăciunea.

         Nu este obligatoriu să plece în pustie pentru a o dobândi, însă este absolut necesar să afierosim câteva minute din durata fiecărei zile, în care să ne putem rupe de toate treburile, să intrăm în cameră și „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui, Care vede cele ascunse”[1]. Ispita și înșelarea obișnuită din viața noastră constă în faptul că suntem totdeauna preocupați, totdeauna ne grăbim să apucăm ceva foarte important și ni se pare că, dacă cheltuim timp cu rugăciunea, tocmai aceste treburi foarte importante nu vom apuca să le facem.

            Însă este dovedit din experiență că o jumătate de oră sau o oră pe care le-am „cheltuit” niciodată nu influențează mersul obișnuitelor treburi într-un chip atât de catastrofal cum ni pare atunci când intenționăm să ne rugăm. Dimpotrivă, obișnuința cu rugăciunea îl învață pe om să se adune repede, să se slobozească de răspândire, îi educă mintea și, în ultimă analiză, ca o consecință, timpul este câștigat.

            „Toate nenorocirile oamenilor provin din faptul că nu pot rămâne în liniște în camera lor personală”, spunea Pascal. Lipsa dorinței de însingurare și tăcere este boala omului contemporan. Mulți chiar se tem de liniște, se tem de singurătate și de timpul liber, pentru că nu au cu ce să umple golul. Ci le trebuie cuvinte, impresii, vor să fie preocupați și mereu să se grăbească, încât să se creeze iluzia unei vieți active și pline.

            Dar viața începe cu Dumnezeu numai după ce cuvintele și gândurile tac, numai după ce lucrurile pământești trec pe planul al doilea și în sufletul omului se va elibera locul pe care îl poate umple Dumnezeu.

         Sfinții Părinți scriu adeseori că rugăciunea care se naște din tăcere trebuie să fie simplă, iar nu pălăvrăgeală. Starea celui care se roagă se compară cu starea copilului care vorbește cu tatăl său: „Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea. Un cuvânt al vameșului a făcut pe Dumnezeu îndurător și un cuvânt spus cu credință a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuiește minții năluciri și împrăștiere, iar un singur cuvânt o adună”[2].

            Credința copilărească trebuie să fie strâns legată cu simțământul unei profunde smerenii. Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci”[3].

Rugăciunea, tăcerea, smerenia și pocăința, potrivit Sfântului Isaac, sunt legate inseparabil. „Cel ce doreşte să stea de vorbă cu Hristos iubeşte singurătatea; iar cel căruia îi place să fie lăsat cu cei mulţi e prieten al lumii. De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea”[4].

[1] Matei 6, 6.

[2] Sfântul Ioan Scărarul, „Scara”, Cuv. 28: Despre sfințita rugăciune….

[3] Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice”, Cuv. 19: Despre credință și smerita cugetare.

[4] Idem, Cuv. 34: Despre mătănii și altele”.

Total
24
Shares
Previous Post

Să fiți vinovați întotdeauna amândoi!

Next Post

Așa vei spune și tu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Related Posts