– Părinte, când poate fi numit un om drept?
– Drept, în înţeles lumesc, este acela care le judecă pe toate având ca bază dreptul uman. Dar lucrul cel desăvârşit este ca omul să fie drept nu potrivit cu dreptatea omenească, ci cu dreptatea dumnezeiască, şi atunci îl va binecuvânta Dumnezeu. Atunci când în acţiunile mele nu pun niciodată pe „eu” şi interesul meu, Îl silesc, pot spune, pe Dumnezeu să-mi trimită Harul Său dumnezeiesc.
Orice dreptate omenească, chiar şi cea mai desăvârşită, se întemeiază întotdeauna pe principii omeneşti. Şi atâta vreme cât există dreptatea omenească în omul duhovnicesc, Duhul încearcă s-o lepede ca pe un corp străin şi omul se oboseşte sufleteşte în suişuri şi coborâşuri. Iar când dobândeşte dreptatea dumnezeiască, atunci vine curăţirea şi iluminarea dumnezeiască.
– Părinte, dacă îi voi spune cuiva care susţine că este nedreptăţit: „Există dreptate dumnezeiască”, îl voi ajuta?
– Nu, mai bine spune-i: „Cercetează lucrurile duhovniceşte, potrivit cu Evanghelia”. Pentru că dacă îi spui „există dreptate dumnezeiască”, va crede că este nedreptăţit, în timp ce poate el este acela care a nedreptăţit.
Într-adevăr, mă doare sufletul… Am cunoscut pe cineva care mergea regulat la biserică, postea etc. şi avea impresia că trăieşte duhovniceşte. Cu toate acestea nu dădea niciun ban vreunui sărac, deşi avea cinci apartamente, două salarii, şi nu avea copii. „Bine, i-am spus, ai atâtea rude sărace, de ce nu le dai ceva? Ce vei face cu cele pe care le ai? Dă-le la văduve, la orfani”. Şi ştiţi ce mi-a spus: „Ce spui, oare să nu iau chirie de la sora mea, văduvă?”. Mi s-a urcat sângele la cap când l-am auzit. Iată, aceasta este dreptatea omenească! „Nu am nicio răspundere, deoarece copiii ce flămânzesc nu sunt ai mei, îţi spune altul. Nu-i nedreptăţesc. Vai mie, eu să nedreptăţesc?” şi îşi odihnesc gândul cu modul lor propriu de gândire, dar nu au adevărată odihnă. Cu o logică omenească, bazaţi pe o dreptate lumească, stau nepăsători în faţa unor situaţii serioase. Cum oare să mai simtă după aceea ceva duhovnicesc? Se poate să existe oameni care dau o casă de pomană, dar pe de altă parte, dacă cineva le datorează chiria pe o lună, îl dau în judecată. Cum explicaţi lucrul acesta?
– Părinte, aceasta este dreptate omenească?
– Nici măcar dreptate omenească nu este. Este o doză mică din ea. Pe de o parte dau unuia o sută de mii şi pe de alta se ceartă cu taximetristul şi-l duc la poliţie pentru o mie de drahme. Cum explicaţi aceasta?
– Nu cumva aceasta se întâmplă deoarece nu sunt sănătoşi la minte, Părinte?
– Ba nu, sunt sănătoşi.
– Oare nu cumva dau cu mândrie, ca să se satisfacă pe ei înşişi?
– Aşa este. Dau mult, dar cu mândrie. O fac pentru ca să fie slăviţi ei înşişi, iar nu spre slava lui Dumnezeu. Se poate să le dea chiar pe toate ale lor, însă dragoste nu au.
Astăzi există un duh greşit. Chiar şi oamenii duhovniceşti caută o dreptate juridică şi apoi mai spun că ei cred în Dumnezeu! „Dreptul meu, dreptul tău”. Această evanghelie a logicii, a logicii ciudate, să nu existe! „Să nu mă ia drept prost”, îţi spun ei. Nu vedeţi până unde ajung creştinii în judecătorii? Chiar de ar avea dreptate, nu ar trebui să meargă la judecătorii. Cu cât mai mult atunci când nu au. De aceea unii îşi pierd credinţa din pricina lor. Văd pe câte unul care nici la biserică nu merge, nici privegheri nu face, dar se poate să nu facă aşa ceva, în timp ce altul care merge la biserică, face privegheri etc., duce la judecătorie pe un sărac pentru puţinii bani cu care îi este dator, numai şi numai ca să-şi afle dreptatea sa. Am spus unuia care voia să tragă la judecată pe un oarecare ce îi datora bani: „Ai nevoie de ei? Ai mai mulţi copii? Nu cumva femeia ta te pune într-o situaţie dificilă?”. „Nu, îmi spune, fac aceasta numai ca să-mi aflu dreptatea mea”.
Ce să mai spui? Este şi o educaţie care a fost dată mai demult de către unele cercuri duhovniceşti. Îmi aduc aminte de o întâmplare ce s-a petrecut cu mulţi ani înainte şi pe care nu o pot uita. La o maternitate slujeau infirmiere afierosite. Unui copilaş bolnav, medicul trebuia să-i facă o examinare cu raze radioactive şi a cerut o infirmieră să-l ajute, dar n-a mers niciuna din acelea, pentru că se temeau să nu păţească ceva din pricina radioenergiei. Mai întâi de toate, nu exista pricina să se teamă, deoarece erau afierosite. Dacă s-ar fi gândit să se mărite, atunci ar fi trebuit să se teamă. Dar chiar dacă s-ar fi gândit să-şi întemeieze o familie, tot ar fi trebuit să facă o jertfă în calitate de oameni duhovniceşti ce erau. În mod normal ar fi trebuit să se certe cine să meargă mai întâi. Şi în cele din urmă, făcându-i-se milă de copilaş, a alergat să-l ajute pe medic o alta, care nu trăia duhovniceşte, ba chiar se gândea să se mărite.
Şi mai rău decât toate este că pe astfel de oameni nu-i mustră conştiinţa pentru aceasta, ci îşi spun: „Acestea nu sunt pentru noi. Noi suntem pentru cele duhovniceşti”. Se poate să aibă şi gândul acesta: „Pe acela îl odihneşte să se jertfească, iar pe mine mă odihneşte să am liniştea mea…”, şi uneori îl judecă chiar şi pe cel ce se jertfeşte, spunând că acela nu are o stare duhovnicească. Însă Hristos Se odihneşte acolo unde există nobleţe, duhul jertfei, nevoinţa făcută în ascuns.
– Părinte, când îl vezi pe celălalt că întâmpină greutăţi, nu trebuie să-l ajuţi, oricum te-ai afla?
– Desigur! Dar am observat că s-a cultivat o cugetare lumească chiar şi la mulţi oameni duhovniceşti. Şi-au făcut propria lor evanghelie, o evanghelie pe măsurile lor, şi îţi spun: „Creştinul trebuie să-şi aibă demnitatea sa; nu trebuie să pară prost”. Adică le înfruntă pe toate cu o logică şi o dreptate lumească. „Asta mi se cuvine mie, îţi spune, nu-l nedreptăţesc cu nimic. Nu vreau să mă nedreptăţească nici el pe mine!”. Şi grăind astfel vrea să-şi aibă şi gândul odihnit că are dreptate. Şi vezi la un astfel de om toate drepturile, dar lumeşti. Mărime de suflet nu are, duh de jertfă nu are, nimic nu are, şi-a făcut şi evanghelia sa, dar nu are nicio înrudire cu Dumnezeu. Ei, oare poate apoi să-l adumbrească pe unul ca acesta Harul dumnezeiesc? Când îmi săvârşeam serviciul militar, era un telegrafist la aviaţie care venea în unitatea noastră şi lua semnale[1]. Aveam legături între noi. Era teolog şi mai ţinea şi predici. Dar toţi îi spuneau iezuitul[2], pentru că nu numai că nu făcea nicio jertfă, dar nici măcar o mică slujire. Odată i-am spus: „Şi aşa mergi la aeroport, te rog, dă semnalele acestea cutăruia!”. „Nu, mi-a răspuns el, eu le-am adus pe ale mele. Acela să meargă să şi le ducă pe ale lui”, şi astfel şi-a odihnit gândul că nu l-a nedreptăţit pe celălalt. Dar Hristos nu spune: „Dacă te roagă cineva să mergi o milă, mergi două”, ci spune: Dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi două[3]. Şi nu spune: „Dacă îţi cere haina, dă-i şi cămaşa”, ci dacă‑ţi ia haina, dă‑i şi cămaşa[4]. Hristos să spună acestea, iar acela, deşi se consideră om duhovnicesc, să spună: „Eu le-am dus pe ale mele; acela să meargă să şi le ducă pe ale lui”? Adică este ca şi cum ar spune: „Ce, să-mi ceară să merg o milă şi eu să fiu prost să merg două?”. Ah, cum se va apropia Harul lui Dumnezeu de un astfel de om? În timp ce, dacă cineva pune în lucrare spusa din Scriptură şi dacă-l sileşte unul să meargă o milă, el merge şi mai departe, după aceea lucrează Hristos şi se schimbă duhovniceşte şi celălalt care l-a silit şi începe să-şi facă probleme de conştiinţă: „Măi, ia te uită, îşi spune, eu l-am silit să meargă o milă, iar el a mers mai departe! Câtă bunătate!”.
Dacă şi Hristos ar fi avut această logică omenească pe care o au astăzi mulţi oameni duhovniceşti, nu ar fi lăsat Tronul Său cel ceresc ca să coboare pe pământ, să se chinuiască şi să fie răstignit de noi, oamenii cei vrednici de plâns. Însă înlăuntrul acestei nereuşite a Lui, văzută omeneşte, era ascunsă mântuirea tuturor oamenilor. Dar ce a tras pentru ca să ne mântuiască! Până acolo au ajuns, încât să-I dea palme şi să-I spună: „Prooroceşte cine Te-a lovit!” Adică evreii se jucau cu Hristos. Ştii cât de mult mă mâhneam când eram mic şi îi vedeam pe copii jucând „bâza”[5]? Hai acum să joace acest joc cu Hristos!… „Prooroceşte cine Te-a lovit!… Poc!”. O, ce lucru înfricoşător! Iar noi cerem un creştinism fără răstignire şi vrem direct înviere. Facem un creştinism, un monahism aşa cum îl vrem noi. Nu vrem să ducem lipsă de nimic.
Dar ca să căutăm şi să aflăm cele mai presus de fire, trebuie să şi trăim mai presus de fire.
[1] Stareţul a făcut armata la telegrafişti.
[2] Monah din ordinul catolic al iezuiţilor, fondat de Ignaţiu de Loyola şi cunoscut prin disciplina aspră şi exagerările la care a ajuns. Metaforic, cuvântul se foloseşte ca să caracterizeze pe omul care ţine cu severitate tipurile exterioare ale evlaviei, fără să aibă corespondenţe lăuntrice.
3] Mt. 5, 41.
[4] Mt. 5, 40.
[5] Joc al copilăriei bazat pe lovirea cu palma şi ghicirea, dintre mai mulţi, a aceluia care a dat lovitura; când aceasta se dă mai puternic, din neatenţie şi imprudenţă, jocul poate degenera uşor în imprevizibile violenţe (n. ed. rom.).
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
