Eu știu că actul medical e unul voluntar și conștient

Preot Ioan Istrati

O doamnă în vârstă mă cheamă să îi spovedesc soțul. Omul a stat o lună în spital, grav bolnav de covid. E palid la față, speriat, nervos, își frânge mâinile. Are un tremur nervos.

– Părinte, mi-e frică.

Îl încurajez:

– Dumnezeu vă iubește. De ce sau cine vă e frică?

– Părinte, în spital m-au legat in fiecare zi.

Îmi arată vânătăile de la mâini.

– Credeam că mor de panică și frică. Și mă legau atât de strâns, că nu mă mai puteam mișca deloc. Mă rugam plângând toată noaptea să nu mă mai lege. Și iar, și iar. Faceam niște crize de panică. Dar asistentelor de acolo, niște zdrahoance mari, nu le păsa. Nici perfuziile, nici injecțiile, nimic nu se compară cu groaza de a fi legat ca un câine pe care vrei să-l omori.

Omul plânge în hohote. Îl îmbrățișez. Nimeni niciodată nu va putea să mă mai convingă să mai merg la spital. Eu știu că actul medical e unul voluntar și conștient. Nu o pușcărie a fricii și a morții. Mai bine mor acasă la mine, decât să mai calc pe acolo.

Omul a fost diagnosticat cu depresie severă, după luna de oroare.

E trist cum efortul uriaș al unor oameni admirabili, medicii, este sfărâmat de un regim politic murdar care dictează măsuri sadice și criminale, sub pretextul protejării de un virus.

Îi dau dezlegarea. Omul sărman primește Trupul lui Dumnezeu în Euharistie. Oftează adânc, a ușurare.

Dumnezeu vindecă rănile lumii cu Sângele curs, prin milostivire, din coasta Lui.

Total
111
Shares
Previous Post

Au făcut altă evanghelie

Next Post

Părintele Proclu – A nu osândi!

Related Posts