De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile și divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate și putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al căror răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii și, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.
Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog și, mai mult decât acestea, duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a mângâiat, odihnit și vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…
– Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie și divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Și rata divorţurilor crește, crește cu fiecare an; în România, cel puţin, cu 5 procente pe an.
– Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care ţin de contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – și sigur că nu e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre și a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism… Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine și o înstrăinare, adică „șansa” omului să se piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât închise, care este vizibilă. Și omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la foarte multe neputinţe… După aceea, este dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-și împlini cele mai necuviincioase și ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate și datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în masă și, în mod special, a Internetului, care a pătruns și în „cămara ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor și incitator și distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de destructiv și o foarte mare biruinţă a vrăjmașului.
„Criza familiei este o criză a persoanei”
Dar factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuși, lăuntrul lui. Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situaţia familiilor sau, cum spuneaţi, evidenţa creșterii divorţurilor se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei. Am această convingere și pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu mizează pe instituţia familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos Însuși nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat de nici o altă instituţie, nici de societăţi, nici de asociaţii, nici de fundaţii, nici de organizări. E preocupat de persoana umană, pe care o cheamă să se așeze onest în faţa lui Dumnezeu și în faţa celorlalţi.
Și așezarea sănătoasă și corectă în faţa lui Dumnezeu și a celorlalţi îl transformă pe om într-o persoană conștientă de sine și responsabilă. Prin urmare, cultivarea persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la fel cum criza persoanei generează criza familiei, ca și orice altă criză – pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci și criza „familiilor” mai mari, a comunităţilor rurale, a comunităţilor parohiale, criza neamului, a conștiinţei de neam etc. Dar, sigur, familia nu se confundă cu ele, e un așezământ absolut special, care ţine de datul uman, de creaţia lui Dumnezeu.
Prin urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situaţia, investiţia majoră trebuie făcută în direcţia conștientizării persoanei. Este o foarte mare amăgire să credem că situaţia noastră este dependentă la modul absolut de factorii exteriori (de familia care ne-a crescut, de educaţie, de școală, de grădiniţă, de Biserică, de stat, de vremuri). Copleșiţi de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort personal pentru cultivarea virtuţilor, cum spun Părinţii, și pentru lupta împotriva patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din punctul acesta de vedere – al stăpânirii propriilor instincte primare – va intra în familie nepregătit și vulnerabil, în consecinţă familia lui nu va avea foarte multe șanse. Un călugăr bun ar fi și un foarte bun familist, după cum și un familist bun ar fi și un foarte bun călugăr, în sensul investiţiei pe care o face cineva în propria sa pregătire.
Oamenii intră în familie foarte nepregătiţi, mai ales în ceea ce privește stăpânirea de sine și conștiinţa de sine. Eu le spun: „Fraţilor, familia înseamnă însoţirea bărbatului cu femeia, și ca să te însoţești la un grad avansat de conștiinţă de sine, trebuie să ai conștiinţa, tu, bărbatul, a firii bărbătești, foarte adâncă și foarte completă – și tu, femeia, să ai conștiinţa de sine a firii femeiești”. Or, eu fac teste la spovedanie, și făceam și la facultate, și am văzut că mai nimeni nu poate să-și descrie propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile caracteristice specifice firii bărbătești – dincolo de anatomie, se înţelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se epuizează la anatomie – și cum îţi definești firea femeiască.
Și, pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă, trebuie să existe și o vocaţie specifică, care decurge din fire. Este o lipsă de preocupare aproape totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se adâncesc, nu se așază în propria fire – ăsta e un cuvânt pe care l-am găsit a fi foarte potrivit. Și, ca să meargă însoţirea, bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, să aibă o conștiinţă deplină a bărbăţiei lui, și femeia să fie foarte femeie, să aibă o conștiinţă a feminităţii ei. Fiecare să-și activeze firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt sub presiunea decadenţelor, a ispitelor, a patimilor, a degradărilor, evident că însoţirea este condamnată. De aceea spun că investiţia majoră, ca și responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal, cel ce este conștient de sine.
„Te întâlneşti cu un «zid», după cum tu însuţi poţi să fii «zid» pentru altcineva”
– Haideţi să adâncim puţin ce înseamnă o „relaţie personală”. Oamenii nu mai știu ce înseamnă „persoană”.
– De ce nu mai știu? Pentru că nu reflectează și nu se adâncesc, nu se întorc spre ei înșiși pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezenţă personală. Când zic persoană, numesc un subiect uman cu conștiinţă de sine. Când are cineva conștiinţa sinelui înseamnă că are conștiinţa faptului că există în faţa cuiva, că există în dialog cu cineva, că există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea înconjurătoare și, sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând nu statul de vorbă, ci relaţia ca atare, care începe de la simpla comunicare și este chemată să ajungă la plinătatea însoţirii în dragoste.
Deci o persoană este un subiect uman conştient de această postură a sa. Întâi de toate, conștient de bogăţia propriei sale existenţe.
Sigur, o persoană matură ar trebui să fie conștientă atât de darurile, cât și de slăbiciunile propriei firi: sunt neputinţe și daruri ale firii omenești în genere, dar sunt și daruri specifice, ca și slăbiciuni specifice. O persoană matură trebuie să fie conștientă de aceste lucruri, ca să-și lucreze darurile și să-și plinească slăbiciunile, să-și întărească lupta împotriva pornirilor nefirești, obscure uneori, decadente, din lăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreţi. Cum le vei putea săvârși dacă n-ai conştiinţa acestor lucruri, dacă îl întrebi pe celălalt la spovedit și nu are conștiinţa sinelui, nu se poate exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai adânc – să-și sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al intenţiilor, al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce ești împins din adânc, spre ce aspiri, ce te atrage, ce-ţi place și ce nu-ţi place, și din ce pricini?…
Mulţi tineri sunt absolut anulaţi de exterior. Pe de o parte, trăiesc exclusiv în afara lor, risipiţi în spectacolul divers al lumii, iar pe de altă parte sunt desfiinţaţi de autoritatea părinţilor, de autoritatea școlii, de autoritatea legii, a învăţăturii și așa mai departe, și nu se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale ieșite din lumea lor lăuntrică. Sunt niște oameni care se conformează unor lucruri exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite autorităţi. Sigur, ne conformăm unui lucru exterior, dar având conștiinţa de sine în raportarea la lucrul respectiv. Și asta, după părerea mea, este o foarte mare lipsă a exerciţiului adâncirii omului în propria fire: să-și asume, și bărbatul, și femeia, conștiinţa de sine specifică. Aceasta înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul Apostol Pavel, „cunoaște cel mai bine ale omului” Corinteni 2:11. Duhul omului – și acel duh al omului eu spun că este recapitularea aceasta a conștiinţei personale, conștiinţa de sine, care ar trebui să te pătrundă până la ultima moleculă.
Eu asimilez acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinţii niptici – exact cu această zonă de trezire a conștiinţei de sine, care este o trezire a duhului personal și care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a omului de participare la realitate, de participare la întâlnire. Te întâlnești cu cineva, și vezi că vine dinspre el o anumită energie, o anumită iradiere personală, și te întâlnești cu altcineva care este stană de piatră, nu transmite nimic. Te întâlnești cu un „zid”, după cum tu însuţi poţi să fii „zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este esenţială pentru însoţirea bărbatului cu femeia, ca și pentru însoţirea și întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt niște oameni care să aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcţionează, sau funcţionează doar la un nivel semi-inconștient, se limitează la nevoile impersonale, trupești, ale instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere și așa mai departe – și asta nu poate să ţină foarte mult, nu poate să fie satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.
De aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de celălalt. E greu să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate – taina persoanei, care după părerea mea este la baza oricărei însoţiri, de aceea eu mă „cantonez” în atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituţii, ci e preocupat de persoana umană, și cred că acolo este și cauza tuturor neputinţelor și relelor de la toate nivelurile existenţei umane, după cum acolo ar fi și soluţia pentru recuperarea tuturor.
„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”
– Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?
– Eu cred că esenţial este ca fiecare să-și asume specificul vocaţiei, și respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, și femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deși vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile și fără lupă, că femeia înseamnă ceva, și bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum privește, cum zâmbește, cum vorbește, și până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, și bărbatul este altfel – de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeiești și un anume specific al firii bărbătești. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-și asume această specificitate a firii și a vocaţiilor.
„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”
– Acuma, în ce-ar consta această specificitate?
– Am convingerea asta, după foarte multă experienţă și analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, și de ce funcţionează așa și nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, și am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor mei, vecinilor și așa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, așadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.
Așadar, când sunt doi, ca și la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Și acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos” Corinteni 11:3 și așa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul își asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce privește bărbatul și femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se așază pacea, bucuria, și dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.
– Pe bărbat îl odihnește ca femeia să fie femeie, și pe femeie o odihnește ca bărbatul să fie bărbat.
– Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ţinând seama și de celălalt. Cea mai înaltă formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnic ia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Și femeia ar obţine exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfește pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – și ar decide ca dar pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obţine dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătăţit, foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.
– Să fie stăpân pe sine, înfrânat.
– Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa – și atunci soţia, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în faţa femeii și a soţiei sale, și nu mai e credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl conștientizează sau nu-l conștientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în faţa dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.
Eu vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, și de toate celelalte – face dovada în faţa femeii sale că este un om neîmplinit, și devine și pricina decăderii femeii sale.
– Ea își pierde respectul faţă de el.
– Își pierde respectul, preţuirea… Nu poţi să iubești ceea ce nu preţuiești. Dar nici nu poţi să preţuiești ceea ce nu are preţ.
