Doi călători mergeau pe drum. A izbucnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera înspăimântător pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i doboare vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele.
Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim, ca să nu sfârşim ca el! a spus primul călător, continuându-şi grăbit drumul.
Al doilea călător, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar călătorul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului, nu mai simţea frigul.
La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care…îngheţase. Frigul îl ucisese!
