Oamenii care au fost loviţi de unele încercări, fie că aşa a îngăduit Dumnezeu ca să-i înfrâneze, fie din pizma celui viclean, au nevoie după aceea de multe însoriri şi de răcorire duhovnicească, pentru ca să înflorească şi să rodească. Ei sunt precum copacii care, deşi prind curaj din însoririle de iarnă, mai apoi sunt înfrânţi de vardar[1], iar după aceea au nevoie mereu de însoriri primăvăratice şi de ploi, ca să circule sucurile în ei şi să scoată flori şi roade.
– Părinte, ce trebuie să facă cineva ca să ia „demaraj” duhovnicesc?
– Nevoinţă cu mărime de suflet, cu nădejde şi încredere în Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu şi simplitatea în nevoinţa cu mărime de suflet aduc pacea lăuntrică şi siguranţa. Atunci sufletul se umple de nădejde şi bucurie. Este trebuinţă de răbdare, de mărime de suflet şi de bărbăţie duhovnicească pentru ca nevoitorul să se încununeze. Bărbăţia se desprinde din inima generoasă, iar atunci când cineva face ceva cu inima sa pentru Hristos, nici nu oboseşte, nici nu-l doare, pentru că durerea pentru Hristos este desfătare duhovnicească. Sporirea duhovnicească se poate face foarte repede, cu puţină voinţă, mărime de suflet şi luare aminte de sine. În continuare sufletul va fi ajutat de Hristos, de Maica Domnului, de îngeri şi de sfinţi. De asemenea, mult ajută studiul, rugăciunea, întoarcerea spre sine şi puţină liniştire.
Hristos întăreşte pe cei ce luptă lupta cea bună[2], pe care au dus-o toţi sfinţii spre a supune trupul duhului. Chiar dacă suntem răniţi, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi să continuăm nevoinţa cu bărbăţie. Păstorul Cel Bun va auzi şi se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei muşcături de lup sau de câine. I-am iubit şi m-a durut mai mult pentru cei care au avut cândva o viaţă vrednică de plâns, dar acum se nevoiesc, decât pe cei care nu sunt chinuiţi de patimi. Pe unii ca aceştia îi am mereu în minte. Şi pe cioban îl doare mai mult de mielul rănit sau bolnav şi-l îngrijeşte în mod deosebit, până ce se va însănătoşi şi el.
Iar dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nicio sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: diavolul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un diavol, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulţi etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim. Fără ca noi să ne dăm seama, Dumnezeu lucrează în sufletul nostrum atunci când vede intenţie bună.
– Părinte, când cineva se nevoieşte şi într-adevăr nu sporeşte, ce este de vină?
– Poate se nevoieşte cu mândrie. Dar să vă spun ce păţesc unii de nu sporesc. Deşi au toate condiţiile, le risipesc însă în lucruri mici şi după aceea nu au putere să se angajeze în nevoinţa duhovnicească. Să spunem că începem o ofensivă împotriva vrăjmaşului şi ne pregătim cu toate cele absolut necesare ca să-i stăm împotrivă. Dar acela (vrăjmaşul), fiindcă se teme că nu va reuşi, încearcă să ne distragă şi să ne atragă în altă parte atenţia, cu sabotaje şi incursiuni în alte puncte. Noi atunci ne întoarcem atenţia într-acolo. Trimitem puteri la dreapta şi la stânga. Timpul trece, proviziile de război se împuţinează. Dăm armatei echipament vechi. Ostaşii încep să murmure. Şi rezultatul este că se epuizează toate puterile noastre şi nu mai putem sta împotriva vrăjmaşului. Aşa fac unii şi în nevoinţa duhovnicească.
– Părinte, în sporirea duhovnicească nu ajută şi mediul?
– Da, ajută, dar uneori unul poate trăi printre sfinţi şi să nu sporească. Oare a existat înlesnire mai mare pentru Iuda, care a fost mereu cu Hristos? Iuda n-a avut smerenie, nici intenţie bună. Nici după trădarea lui nu s-a smerit, ci a aruncat arginţii cu mânie şi egoism şi s-a dus cu vicleşug la spânzurătoare. Iar fariseii s-au purtat ca şi diavolul. După ce li s-a făcut treaba, i-au spus lui Iuda: Tu vei vedea[3]. Dumnezeu lucrează potrivit cu starea omului. Duhul Cel Sfânt nu este împiedicat de nimic. Ceea ce am înţeles este că, oriunde s-ar afla cineva, dacă se nevoieşte cu mărime de suflet, îşi poate realiza ceea ce doreşte, adică mântuirea sufletului său. Lot a trăit în Sodoma şi Gomora, şi în ce stare duhovnicească era![4]Acum, fie că vrem, fie că nu vrem, trebuie să ne nevoim să ne facem mai buni ca să lucreze harul dumnezeiesc în noi. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, ca să câştigăm putere dumnezeiască, astfel încât să putem înfrunta corect orice situaţie. Şi, fireşte, Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa, ci ne va păzi.
În sfârşit, să ştim că atunci când ne îmbunătăţim starea duhovnicească, nu numai noi ne simţim mai bine, ci şi pe Hristos Îl facem să se bucure. Cine îşi poate închipui marea bucurie ce o simte Hristos atunci când copiii Lui sporesc? Doresc ca toţi oamenii să sporească duhovniceşte şi să se unească cu Hristos, care este A (alfa) şi Ω (omega). Când toată viaţa noastră va depinde de A (alfa) şi Ω (omega), atunci toate vor fi sfinţite.
[1] Vânt de nord foarte rece.
[2] I Tim. 6, 12.
[3] Mt. 27, 4.
[4] Fac. 19, 1 şi u.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
