Așa cum știm cu toții, înainte de a intra într-unul dintre cele patru posturi rânduite de Biserica Ortodoxă pe parcursul unui an bisericesc (Postul Nașterii Domnului, al Sfintelor Paști, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel sau al Adormirii Maicii Domnului), rânduiala liturgică a Bisericii noastre a hotărât o zi care să marcheze finalul perioadei în care puteam consuma orice fel de alimente, zi care mai este numită și „lăsatul secului” sau „lăsatul de sec”.
Dintre cele patru posturi menționate mai sus, singurul care este precedat de două astfel de zile în care lăsăm de sec este Postul Învierii Domnului. Astfel, într-o primă fază ne pregătim pentru post renunțând la carne, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, urmând ca mai apoi să excludem din obiceiul nostru alimentar și peștele, ouăle și lactatele, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Care este istoricul acestui obicei și ce ar trebui să facem în această zi, conform învățăturilor Bisericii noastre?
În primul rând, în ceea ce privește istoria acestui obicei, trebuie să știm că el nu este de dată recentă. Duminica în care lăsăm sec de carne mai este numită și „a Înfricoșătoarei Judecăți” deoarece, la Sfânta Liturghie, se citește o pericopă din Sfânta Evanghelie care face referire la acest moment special al umanității: Judecata Universală a lui Dumnezeu de la a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos, la sfârșitul veacurilor. Tradiţia pomenirii Înfricoşatei Judecăţi a apărut la începutul secolului al VII-lea, când Împăratul Heraclie, conducătorul Imperiului Roman de Răsărit (sau Bizantin), a introdus o săptămână neutră, în care să nu se mănânce nici carne, dar nici să se postească, ci să fie permis doar consumul de pește și de lactate, ca un compromis față de cei care nu erau de acord dacă Postul Învierii Domnului ar trebui să dureze şapte sau opt săptămâni. Cea de-a doua etapă a lăsatului de sec are loc în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, cu o zi înainte de intrarea propriu-zisă în Postul Mare. Atunci, credincioșii renunță și la ouă, pește și lactate, ca semn al înfrânării. Dacă Adam a căzut prin neascultare, mâncând din Pomul Oprit, prin post, noi nădăjduim să Îl împăcăm pe Dumnezeu, înlocuind pofta cu rugăciune și făcându-ne iarăși vrednici de Trupul și Sângele Domnului – garanți ai Împărăției Cerurilor.
Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, din punct de vedere etimologic, sintagma „lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare (un procedeu de formare a cuvintelor prin lipirea strânsă a unei particule sau a unul cuvânt de alt cuvânt), de la expresia „lăsatul seculului”, a secolului sau a timpului acestuia lumesc, cu toate ale sale, așa cum este el definit de Sfântul Apostolul Ioan: „Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16). În alte limbi există diferiți termeni pentru a denumi acest moment de trecere. În limba italiană, spre exemplu, termenul folosit este „carnevale”, adică „adio carne”, din acea zi începând Postul Paștelui.
Ce să facem în această zi, conform învățăturii Bisericii noastre?
Răspunsul îl găsim tot în cultul Bisericii, în cadrul Sfintei Liturghii, când, la imnul Heruvic cântăm astfel: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”. Așadar, în această zi deosebită să încercăm pe cât posibil să lăsăm grijile, problemele trecătoare și preocupările noastre lumești și să transformăm perioada celor 40 de zile într-un timp al rugăciunii zilnice, al postului și al milosteniei făcute cu cei săraci. Să respectăm, într-un cuvânt, îndemnul Arhimandritului Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și unul dintre marii părinţi duhovniceşti ortodocşi ai României, care îi sfătuia așa pe cei care îl căutau pentru cuvânt de folos: „Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viață frumoasă şi liniştită, o viaţă din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Şi în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rău”.
Lepădarea aceasta de griji i-a preocupat intens și pe strămoșii noștri, care și-au dorit să dea și un sens văzut acestui sentiment. Spre exemplu, în unele sate din județul Suceava există obiceiul spolocaniei (termen provenit din rusescul „poloskanije”, care înseamnă „a spăla”). Luni, în cea dintâi zi a postului, zi numită și Lunea Curată sau Lunea Vaselor, gospodinele spălau oalele, farfuriile și tacâmurile cu care s-au consumat alimentele de dulce și, după ce le uscau, le urcau pe acestea în podul casei, coborându-le pe cele destinate în mod exclusiv perioadei de postire. Observăm, deci, că atenția bunicilor noștri era îndreptată și asupra dimensiunii acesteia palpabile, văzute a postului, atenție care avea rădăcini puternice în conștiința lor.
Așadar, ziua de lăsatul secului ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi un moment ales, în care să conștientizăm că trecerea pe care o facem în mod văzut, din punct de vedere alimentar, să aibă un ecou profund în sufletele noastre și să ne facă să intensificăm rugăciunea, metaniile și nevoința. Postul de bucate trebuie să fie urmat de postul milosteniei și al faptelor bune și, astfel, sufletul ne va fi primenit așa cum se cuvine pentru întâmpinarea Spovedaniei și a Sfintei Împărtășanii, aripile care ne duc la întâlnirea cu Hristos cel Înviat din morți.
