– Gheronda, văd că nu-mi place să mă nevoiesc în ascuns. Nu cumva de aceea simt înlăuntrul meu un gol?
– Tu numai de nebună [pentru Hristos] nu eşti bună!… Lucrul acesta cere multă smerenie. Ascultă, dacă vrei să iubeşti nevoinţa în ascuns, citeşte viaţa Cuvioasei Isidora[1], ca să cunoşti ce galbeni avea Sfânta, ce virtuţi avea, şi să arunci banii tăi falşi, ăia de aramă, iar de acum încolo să aduni galbeni de aur şi să-i ascunzi în inima ta şi să-i zăvorăşti bine, ca să nu-i fure aghiuţă.
Nebunii pentru Hristos nu sunt goi pe dinăuntru, ci revarsă din preaplinul dragostei cu care i-a umplut Dumnezeu. Mari Sfinţi sunt aceştia. Ei par că spun neghiobii, dar în realitate dau sfaturi înţelepte, care au multă profunzime. Smerenia lor e foarte mare şi nu se socotesc deloc pe ei înşişi. De aceea şi Dumnezeu îi învredniceşte să cunoască tainele dumnezeieşti şi să dobândească multe harisme.
– Gheronda, cum de unii farasioţi, deşi îl vedeau pe Sfântul Arsenie făcând atâtea minuni, nu-l înţelegeau, ci îl judecau greşit?
– Sfinţii mai mult se nevoiau să-şi ascundă bogăţia duhovnicească decât să o dobândească. Sfântul Arsenie îşi ascundea şi el virtuţile sub diferite cojoace, şi era firesc ca oamenii superficiali să nu-l „vadă” şi să-l judece după cojoacele din afară, adică după ciudăţeniile prefăcute pe care le vedeau la el. Adică Sfântul, vrând să fugă de admiraţia oamenilor, se străduia întotdeauna să le arate opusul fiecăreia dintre virtuţile pe care le avea. Fireşte, câţi aveau virtuţi ascunse înţelegeau ce comoară ascundea Sfântul.
Eroii cei smeriţi şi ascunşi ai lui Hristos se arată a fi cei mai înţelepţi din lume, căci reuşesc să-şi păstreze comoara duhovnicească în vistieria lui Dumnezeu. De aceea să simţim multă bucurie când trăim în ascuns, căci atunci vom vedea faţa lui Dumnezeu în viaţa viitoare, simţind prezenţa Lui lângă noi încă din această viaţă.
[1] Cuvioasa Isidora a trăit în Mănăstirea Tabenisioţilor, pe care a întemeiat-o Cuviosul Pahomie la începutul secolului al IV-lea. Ea se smerea, se înjosea pe sine şi se prefăcea a fi nebună „pentru Hristos”. Mergea întotdeauna desculţă, iar pe cap purta o cârpă, pe când celelalte monahii purtau camilafcă. Deşi a primit de multe ori ocări şi lovituri, nu a cârtit niciodată. Sfinţenia vieţii ei a fost descoperită în vedenie marelui ascet Pitirun, care mai apoi a vizitat mănăstirea şi a descoperit înaintea întregii obşti că Isidora, pe care o considerau nebună, devenise Amma, adică maică duhovnicească.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
