– Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?
– De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară. „De ce acesta să aibă aceste daruri, iar eu să nu le am?”, spun ei. Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său, după care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, de la invidie a ajuns la ucidere[1]. Şi poate că el avea daruri mai multe şi mai mari decât Abel.
– Dar cum se poate ca cineva, când vede darurile celorlalţi, să nu-i invidieze, ci să se bucure?
– Dacă-şi pune în valoare darurile şi nu le îngroapă, atunci se va bucura de darurile celorlalţi. Sunt câţiva ani de când văd aici o maică care, deşi are o voce frumoasă şi multă evlavie, nu merge să cânte. Şi fiindcă îşi îngroapă darul şi nu cântă, se ofileşte de invidie atunci când o aude cântând pe cealaltă, care nici măcar nu are o voce atât de bună. Nu se gândeşte că ei i-a dat Dumnezeu o voce mai bună, dar nu o cultivă.
De aceea spun că fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul şi pentru care îl invidiază îl are şi el, dar nu-l cultivă. Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească.
Aşa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel şi darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt. Aţi observat vreodată mazărea sălbatică pe care o aveţi acolo jos lângă gard? Toate vrejurile pornesc dintr-o singură rădăcină, dar au culori diferite, unul fiind mai frumos decât celălalt. Cu toate acestea nu se invidiază unul pe altul, ci fiecare se bucură de culoarea pe care o are. Vedeţi şi păsările? Fiecare are darul ei, ciripitul ei.
Să-şi găsească, aşadar, fiecare darurile pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu şi să-L slăvească, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare.
– Gheronda, eu le invidiez pe unele maici, pentru că au daruri pe care eu nu le am.
– Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu atâtea daruri, iar tu invidiezi darurile celorlalţi? Îmi aminteşti de fata unui cofetar din Koniţa. Tatăl ei îi dădea în fiecare zi o bucăţică de prăjitură, ca să nu mănânce dintr-o bucată mai mare, dar ea îi vedea pe copiii de la şcoală mâncând câte o bucată mare de turtă de mălai şi îi invidia. „Ce bucată mare mănâncă ăştia! Mie tatăl meu îmi dă doar o bucăţică”. Poftea turta pe care o mâncau ceilalţi copii, în timp ce ea avea acasă o întreagă cofetărie şi mânca prăjituri! Vreau să spun că nici tu nu preţuieşti marile daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu, ci vezi numai darurile celorlalţi şi îi invidiezi. Să nu fim nemulţumitori faţă de Dumnezeu, Părintele nostru cel Bun, Care a înzestrat toate făpturile Sale cu diferite daruri, căci el ştie de ce anume are trebuinţă fiecare, ca să nu se vatăme. Însă noi de multe ori facem ca şi copiii mici şi ne plângem că nu ne-a dat şi nouă Părintele un franc sau doi, aşa cum a dat fraţilor noştri, în timp ce nouă ne-a dat o bancnotă de o sută. Ne gândim că ceea ce ne-a dat nouă este un nimic, fiindcă luăm bancnota drept o simplă hârtie şi ne lăsăm impresionaţi de bănuţul de un franc sau de doi franci pe care l-a dat fraţilor noştri. Şi astfel începem să plângem şi să ne arătăm indignaţi faţă de Bunul nostru Părinte[2].
[1] Vezi Facere 4, 3-8.
[2] Fragment dintr-o epistolă a Stareţului către o monahie, scrisă în 1968.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
