Cel care se leapădă de lume trebuie să viețuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoință ( II )

4. A Sfântului Isaac Sirul

       Lumea se aseamănă unei desfrânate care, cu pofta frumuseţii ei, îi atrage pe cei ce o văd să o dorească. Cel care-i prins şi încâlcit cu dorul de lume, fie şi în parte, nu poate să scape din mâinile ei, până ce nu-l despoaie de viaţă. Iar când îl goleşte de toate, îl dă afară din casă în ziua morţii; şi atunci o cunoaşte omul că a fost înşelătoare şi amăgitoare. De vrea cineva să iasă din lumea aceasta şi să îi vadă cursele, să se depăr­teze de ea şi atunci va avea puterea să îi vadă urâţenia.

*

       În ce chip taie omul obişnuinţa de mai înainte şi se deprinde să trăiască în lipsă şi nevoinţă? Trupul nu poate să trăiască fără cele care-i sunt de neapărată trebuinţă, însă mintea îl împiedică de la răsfăţ şi moleşeală, atât cât este cu putinţă, când e departe de cele care pricinuiesc moleşeala. Fiindcă atunci când vede pricinile răsfăţului şi ale moleşelii, se trezeşte în el poftă înfocată şi fie se întoarce iarăşi la ele, fie are de luptat în războaie crâncene. Pentru aceasta şi Mântuitorul nostru i-a poruncit celui care vrea să-i urmeze să se dezgolească mai întâi, să arunce de la el pricinile moleşelii şi astfel să-l urmeze. De altminteri El însuşi, atunci când a început să se lupte cu diavolul, l-a războit în pustiu preauscat.

   Şi Pavel ne îndeamnă să ieşim din cetate, ridicând Crucea lui Hristos, atunci când spune: Să ieşim împreună cu Hristos, şi să luăm ocara Lui. Căci El a pătimit în afara cetăţii[1]. Fiindcă atunci când omul se desprinde de lume şi de cele ale ei, uită grabnic de obiceiul lui de mai înainte şi nu se osteneşte multă vreme întru amintirea lor. În lupta aceasta ajută foarte mult ca în chilia monahului să domnească nevoia şi lipsa, pentru ca ea să fie golită şi deşertată de orice ar mişca într-însul pofta odihnei.

   Atunci când pricinile moleşelii sunt departe de om, acesta e lipsit de pri­mejdia războiului îndoit: lăuntric (prin gânduri) şi din afară (prin simţuri). Ast­fel, omul care-i departe de cele ce duc la desfătare biruieşte fără osteneală, spre deosebire de cel care are aproape ceea ce-i stârneşte pofta. Omul e luptat în toate mădularele trupului. De aceea e dator să se păzească şi să împuţineze răz­boiul împotriva lui.

5. Din Pateric

       Era odată un oştean în Schitopol care săvârşea multe răutăţi şi îşi întina în tot chipul trupul. [Cu harul lui] Dumnezeu, însă, s-a străpuns la inimă şi s-a lepădat de lume. Şi-a zidit chilie în loc pustiu şi şedea acolo, îngrijindu-se de sufletul său. Aflând unii dintre cunoscuţii săi, au început să-i trimită neîncetat pâini, curmale şi toate de câte avea nevoie. Acesta, însă, când s-a văzut pe sine în odihnă, nelipsindu-i nimic, şi-a zis: „Cu adevărat odihna aceasta ne scoate din odihna de dincolo. Fiindcă nu sunt vrednic de cea de aici”. Părăsindu-şi chilia, a plecat de acolo, spunând: „Să mergem, suflete, spre necaz. Pâinea care mi se cuvine mie e hrana dobitoacelor, adică iarba care le e potrivită lor; căci faptele ce le-am săvârşit sunt cele ale dobitoacelor”.

*

       A zis Avva Pimen: „Trebuie să fugim de cele trupeşti, adică de materi­ile care stârnesc patimile. Atunci când omul e aproape de războiul trupesc, se aseamănă unui bărbat care stă deasupra unei gropi adânci foarte. Vrăjmaşul îl atacă pe acesta oricând vrea şi îl prăvăleşte lesne în prăpastie. Dacă, însă, cineva este departe de cele trupeşti, se aseamănă unui bărbat aflat la mare depărtare de groapă. Acesta, chiar dacă vrăjmaşul îl prinde şi-l târăşte înspre prăpastie ca să-l prăvălească în adânc, poate să se împotrivească, cerând totodată şi ajutorul lui Dumnezeu. Iar ajutorul îi vine deîndată şi îl smulge pe om din mâinile vrăj­maşului”.

*

       A povestit cineva că trei ostenitori[2], care aveau multă dragoste între ei, şi-au ales chipuri osebite de vieţuire. Unul dintre ei a ales să-i împăciuiască pe cei învrăjbiţi, după spusa: Fericiţi făcătorii de pace[3], altul, să-i cerceteze pe bolnavi, iar altul a plecat în pustie ca să vieţuiască în isihie şi să se nevoiască împreună cu Părinţii.

       Primul dintre ei s-a ostenit mult din pricina neîncetatelor gâlcevi ale oame­nilor şi, neputând să le tămăduiască pe toate, s-a dat bătut şi a plecat la cel care le slujea bolnavilor. L-a găsit, însă, şi pe acesta descurajat, neavând puterea să îm­plinească porunca. S-au înţeles atunci amândoi să meargă la nevoitor, pentru a afla ce a găsit acela din lucrarea isihiei. Când l-au întâlnit, mai întâi i-au povestit despre cele ale lor, cum fiecare dintre ei a îndurat necazuri nenumărate, însă nu a putut să ducă la bun sfârşit lucrarea pe care şi-a propus-o. Apoi l-au rugat şi pe acela să le spună ce folos a avut din isihie. Iar fratele pune apă într-un vas şi apoi le zice: „Luaţi aminte la apă!” Şi apa era tulburată. După puţină vreme, le zice iarăşi: „Luaţi din nou aminte la apă!” Iar aceasta de acum se limpezise. Cum luau ei aminte, îşi văd chipurile în apă, ca într-o oglindă. Şi [fratele] le spune: „Astfel este şi cu cel aflat printre oameni; din pricina tulburării, nu-şi vede păcatele. Însă atunci când se îndepărtează de lume, aşezându-se în loc pustiu, şi i se liniştesc simţurile, îşi vede neputinţele. Şi, dacă vrea, se îndreaptă, cu împreună lucrarea harului lui Dumnezeu”.

*

       A zis un Bătrân: „Pe drumul mare, bătut şi umblat neîncetat, nu creşte urmă de verdeaţă şi, chiar de semeni, nu răsare nimic, ci numai pe un drum ne­umblat şi nebătătorit. Tot astfel se întâmplă şi cu noi; cât suntem încă în mijlocul celor materialnice ale lumii, mintea noastră este neîncetat cutreierată şi necăjită de grijile din afară şi nu poate să cunoască patimile ce sunt ascunse într-însa. Dacă, însă, se îndepărtează de risipire[4] şi de griji şi se linişteşte, atunci vede cum apar şi încolţesc patimile înlăuntrul ei, patimi pe care mai înainte nu le ştia, cu toate că întru acestea umbla şi petrecea neîncetat”.

*

       Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: „E bine, Avva, să ne sălăşluim în pus­tie?” Şi i-a răspuns Bătrânul: „Fiilor lui Israil, atunci când au lepădat risipirea pe care o aveau în Egipt şi s-au sălăşluit în corturi, li s-a făcut cunoscut cum trebuie să se teamă de Dumnezeu. Atunci când corăbiile sunt clătinate de valuri în largul mării, rămân fără lucrare; însă atunci când ajung la liman, se pot îndeletnici cu negoţul. La fel se întâmplă şi cu omul; dacă nu iese din mijlocul tulburării şi nu stăruie într-un loc liniştit, nu va primi niciodată cunoştinţa adevărului”. A între­bat iarăşi fratele: „Ce să facă cineva, Părinte, ca să primească darul virtuţilor?” A răspuns Bătrânul: „Dacă cineva vrea să deprindă un meşteşug, se leapădă de orice grijă şi se îndeletniceşte numai cu acesta; rămâne lângă dascălul său, smerindu-se şi crezându-se pe sine de nimic, şi astfel deprinde meşteşugul. La fel şi monahul: dacă nu leapădă orice îndeletnicire omenească, socotindu-se mai prejos şi mai fără de minte decât toţi oamenii, dându-se în seama învăţătorului duhovnicesc, nu va dobândi deloc virtute”.

*

       A povestit un Bătrân: „Când eram tânăr aveam un Părinte duhovnicesc care iubea să meargă în pustiile cele mai îndepărtate şi acolo să vieţuiască în isihie. Într-o bună zi îi spun: „De ce pleci totdeauna în pustiuri, Avva? Mie mi se pare că cel ce rămâne în apropierea lumii, care vede [pricinile ispitelor] însă nu [le] ia în seamă de dragul lui Dumnezeu, are plată mai mare decât cel care nu vede de loc”. I-a răspuns Bătrânul: „Crede-mă, fiule, că până nu ajunge omul la măsura lui Moise, devenind aproape fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte în lume. Eu încă sunt fiu al lui Adam; şi la fel ca tatăl meu, dacă văd fructul păcatului îl poftesc îndată, îl iau, mănânc şi mor. De aceea şi Părinţii noştri plecau în pusti­uri; căci acolo, negăsind materiile patimilor, le omorau lesne pe acestea”.

*

       Zicea Avva Tithoes: „Înstrăinarea este să-şi stăpânească omul gura, în orice loc s-ar afla”.

6. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Locul cu bună rânduială este asemenea unui liman liniştit. Aceia care n-au parte de cârmuire cad precum frunzele.

_____________________

[1] Cf. Evr. 13, 12-13.

[2]  „Ostenitori” erau acei creştini cucernici care se dedicau lucrărilor filantropice: îngrijirea bol­navilor, odihnirea săracilor, primirea de străini, etc. În textul de faţă este menţionată şi o altă lucrare: împăcarea celor ce se sfădesc.

[3]  Mt. 5,9.

[4]   Este, în limbajul Părinţilor, risipirea minţii pricinuită îndeobşte de grijile din afară. Cel care are risipire se învârte de ici-acolo toată ziua, „tras” din toate părţile de treburi, uitând însă de lucrarea lăuntrică şi de Dumnezeu. Evanghelistul Luca foloseşte verbul acesta atunci când descrie alergătura fără rod duhovnicesc a Martei (Lc. 10,40; Marta se risipea întru multă slujire). Risipirea însoţeşte, bineînţeles, vieţuirea în lume. De aceea este amintită aici, căci înstrăinarea şi lepădarea de lume înseamnă şi îndepăr­tare de risipirea ce vine din griji.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 13 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
21
Shares
Previous Post

Astăzi nimic altceva nu-i zidește pe oameni, decât dragostea

Next Post

Ce este dincolo de moarte…

Related Posts