– Părinte, aţi spus că în vremea rugăciunii trebuie să evităm să aducem în mintea noastră diferite imagini din viaţa lui Hristos etc. De ce?
– Pentru ca să nu ne înşele diavolul cu închipuirile. Imaginaţia este bună, este o putere mare, dacă se pune în valoare. Unii oameni pot vedea, de pildă, un peisaj, iar după un an să-şi aducă aminte de el exact aşa cum este şi să-l zugrăvească. Aceasta este o aptitudine pe care Dumnezeu o dă omului, dar diavolul o exploatează. Cei care se înşeală, orice văd sau citesc şi le închipuie cum vor ei şi după aceea această imagine închipuită o cred ca realitate. Ca să fie ajutaţi au nevoie, sărmanii, de multă supraveghere, pentru că diavolul mereu îi înşeală.
De aceea, cel care are o imaginaţie bogată din fire, trebuie să-şi facă probleme atunci când i se spune că nu gândeşte bine şi să-şi pună semne de întrebare gândului său. Am cunoscut o femeie simplă care se ruga mereu şi-L ruga pe Hristos să i Se arate în această viaţă, mai ales că nu-L va vedea, precum spunea ea, în cealaltă. Şi într-adevăr, Hristos i S-a arătat în timpul împărtăşirii înlăuntrul Sfântului Potir ca un Prunc, cu părul plin de sânge, după care a dispărut şi astfel a putut să se împărtăşească. După întâmplarea aceasta diavolul a început s-o chinuiască cu gândul că este ceva. Apoi a început s-o chinuiască cu închipuirea şi îi prezenta mereu filme cinematografice. Când am ieşit odată în lume, am găsit-o într-o casă şi am auzit închipuirile ei ce le spunea bărbaţilor şi femeilor care erau adunaţi acolo. Mult m-am chinuit s o aduc la liman. Singura soluţie a fost să-i dau o scuturătură bună înaintea tuturor, ca să se facă cunoscute înşelările ei şi să se smerească.
– Toate acestea erau închipuiri de ale ei?
– Închipuire şi înşelare.
– Părinte, acestea nu le spunea duhovnicului ei?
– Ştii cum stau lucrurile? Satana îi înşeală cu cele pe care le văd, nu îşi fac probleme şi nu se gândesc că trebuie să le spună la duhovnic. Diavolul este un mare maestru! Înfricoşător!
Dacă omul nu îşi păzeşte imaginaţia sa, ispititorul poate exploata chiar şi un fapt simplu, firesc, şi îl poate înşela. La Mănăstirea Stomiu aprindeam soba iarna atunci când citeam Vecernia. Femeile care urcau câteodată la mănăstire, observaseră că icoana Maicii Domnului din catapeteasmă făcea „crac-crac” în vremea Vecerniei – eu nu observasem aceasta – şi îşi spuneau una celeilalte: „În vreme ce călugărul citeşte Vecernia, icoana Maicii Domnului face crac-crac”. Când am auzit aceasta, am spus: „Ia să văd icoana care face crac-crac”. Nu pentru că nu cred în semne dumnezeieşti. Cred că Maica Domnului se arată şi vorbeşte şi o văd cei care au o stare duhovnicească, dar este trebuinţă de luare-aminte. Ce se întâmplase? Icoana era veche şi avea trese[1] îngropate. Când ardea focul în sobă tresa se încălzea şi prin dilatare făcea crac crac. I-am bătut un cui şi zgomotul s-a oprit. Apoi le-am întrebat pe femei: „Acum mai auziţi vreun zgomot?”. „Nu”, mi-au răspuns. „Ei, nu mai daţi importanţă!”, le-am spus. Este trebuinţă de luare-aminte, pentru că de se va cultiva încet-încet închipuirea, toată viaţa omului se pierde.
– Părinte, cum îşi dă seama cineva dacă un fapt este de la Dumnezeu sau dacă este de la diavolul?
– Aceasta se vede. Dacă nu este de la Dumnezeu, diavolul îi aduce gânduri de mândrie. Apoi toate cele pe care le face diavolul sunt grosolane; ajunge la lucruri de hulă. Odată a venit la Colibă un înşelat şi îndrăcit. I-am spus câteva lucruri şi l-am ajutat. Ştiţi ce mi-a spus? „Pentru prima dată le aud pe acestea! Nici în Evanghelie nu le-am citit!”. Adică mi-a spus cam aşa: „Le-ai spus mai bine decât Hristos”. Ai înţeles ce face diavolul ca să-ţi aducă gând de mândrie? În orice caz, dacă omul nu înţelege că nimic nu poate face cu propria sa putere, ci orice face, le face puterea lui Hristos, chiar şi mii de diavoli de ar scoate din îndrăciţi, tot nimic nu face.
[1] Bucăţele de scândură alungite care se pun în scobiturile de pe spatele unei scânduri late, ca să nu se curbeze.
