În perioada 1970-1980, când eram la Sfântul Vasilie, am cunoscut o familie, din care făcea parte și o bătrână, doamna Katerina. Datorită bătrâneții, doamna Katerina stătea mereu într-un scaun, dar și în acesta stătea cu multă greutate. Nu putea merge și începuse să nu mai vadă. Era însă o creștină bună care își făcea îndatoririle ei creștinești: dimineața, Rugăciunile de dimineață, seara, Pavecernița, Acatistul Maicii Domnului…
Când a început să nu mai vadă, îmi spunea:
– Mă mâhnesc, căci acum nu știu ce să fac ca să treacă ziua. Cum să-mi mai citesc rugăciunile mele?
– Să rostești „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i-am spus.
I-am dat și un metanier mic și, așa cum stătea într-un fotoliu de pânză, rostea Rugăciunea. Aceasta i-a pricinuit multă plăcere și satisfacție. Tot timpul spunea:
– Nici nu-mi dau seama cum trece ziua când spune mereu „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Sunt mulțumită cu asta, sunt foarte mulțumită. Mi se îndulcește gura.
Odată m-a întrebat:
– Părinte, mă va ajuta oare aceasta când va veni vremea să plec din această lume de aici?
– Desigur. Nu te mâhni. Dacă vei spune mereu această rugăciune să nu te neliniștești deloc, căci voi veni eu și-ți voi da cheia ca să deschizi ușa Raiului (Am spus aceasta ca să-i dau nădejde și să-i alung frica de moarte).
După o vreme s-a îmbolnăvit grav. Mergeam și o împărtășeam aproape în fiecare săptămână ca să prindă putere.
Într-o noapte pe la orele 2:00, o trezește pe fiica ei și-i spune:
– Pregătește-te, că îndată va veni Părintele Ștefan să mă împărtășească.
– Părintele Ștefan doarme acum la el acasă, i-a răspuns fiica.
– Nu, nu, va veni. Va veni acum. Te rog pregătește măsuța. Pune tămâie și aprinde și o lumânare.
(Așa făceau totdeauna. Pregăteau o măsuță rotundă, cu o față de masă albă, iar deasupra puneau candela, sfeșnicul cu lumânarea și cățuia cu tămâie, toate aprinse. Eu întindeam procovățul, puneam deasupra Sfintele, făceam unirea și o împărtășeam).
– Le-ai pregătit?, a întrebat-o pe fiica ei.
– Le-am pregătit.
– Bate la ușă, du-te și deschide.
Fiica ei s-a făcut că merge să deschidă. Bătrâna aștepta. Și-a făcut semnul Crucii, a luat procovățul (ipotetic), l-a pus sub bărbie, a deschis gura, a înghițit, s-a șters, a dat înapoi procovățul, a făcut cu evlavie din nou semnul Crucii, și-a încrucișat mâinile și aștepta să plec. Cine știe? Poate Îngerul a împărtășit-o luând înfățișarea mea. Imposibil să fi fost o halucinație. A fost un fapt real, căci s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, însă în chip duhovnicesc.
A doua zi m-au înștiințat și am mers la ei. Mi-au povestit tot ceea ce se întâmplase. Când m-am apropiat de bolnavă, aceea mi-a spus:
– Îți mulțumesc, Părinte, că ai venit astă noapte… Dar unde este cheia?…
– Nu te mâhni, Doamnă Katerina, căci vei primi și cheia.
A doua noapte m-au înștiințat că a adormit. Am mers acasă la ei și mi-au povestit următoarele:
– A venit și clipa să plece și spunea: „Părinte Ștefane, plec! Au venit Îngerii! Unde ești? Unde ești? Vino… Deja m-au adus înaintea ușii Raiului și este închisă… Vreau cheia, cheia pe care mi-ai făgăduit-o… Cheia!… Cheia!… Aa, mulțumesc…”. Și-a întins mâna și se vede că a luat o cheie mare veche, a întors-o, așa cum facem când deschidem o ușă cu cheia, și-a lăsat mâna în jos, și-a făcut semnul Crucii, a spus „îți mulțumesc” și a adormit.
Așa a plecat bătrâna Katerina cu cheia Raiului în mână.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
