Înainte de Hristos, crucea, după cum se ştie, era un mijloc de pedeapsă pentru răufăcători. Acest mijloc de suferinţă l-a ales şi Domnul, Care a fost răstignit chiar între doi tâlhari. Prin răstignirea Domnului, crucea s-a sfinţit şi a devenit păzitoarea întregii omeniri, frumuseţea Bisericii, sprijinul credincioşilor, slava îngerilor şi rana diavolilor. Semnul sfintei Cruci a fost folosit pretutindeni, încă din timpul Apostolilor, şi mai apoi în perioada persecuţiilor. A fost folosit de la început şi în Biserica Romei, aşa cum o dovedesc vestigiile creştine găsite în catacombe, raclele cu sfinte moaşte sau diferite alte obiecte împodobite cu monograme ale lui Hristos şi cruci.
După ruperea Bisericii Romei de Biserica cea Una a lui Hristos, a fost schimbat şi modul de a face semnul sfintei cruci. Astăzi papistaşii fac semnul crucii de la stânga la dreapta, cu toate cele cinci degete.
MĂRTURII DESPRE SFÂNTA CRUCE
Nu există nici-o slujbă în Biserica Ortodoxă în care să nu se folosească Crucea lui Hristos pentru binecuvântarea tuturor credincioşilor, în vederea izbăvirii lor de sub puterea satanică a patimilor. Prin binecuvântarea apei, aghiasma rămâne nestricată pentru totdeauna.
Prin binecuvântarea cinstitelor daruri, a pâinii şi a vinului, acestea se transformă în chip minunat în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Prin puterea şi binecuvântarea Crucii se risipesc puterile satanei. De aceea, bolnavii demonizaţi, care adeseori sunt aduşi la Mănăstirea Sfântului Gherasim din Kefalonia, strigă din răsputeri că se tem de creştinii ortodocşi. Apa cu care ne purificăm, adică Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie, pe care o primim în Biserică şi Crucea pe care o purtăm la gât, acestea sunt armele noastre.
a) Pedepsirea hoţilor Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu
În cartea Cea mai presus decât cerurile, citim (la pagina 205) că în anul 1875 monahii de la Xiropotamu au adus spre închinare Cinstita Cruce în peninsula Halkidiki. Printr-un complot pus la cale de trei musulmani, odorul sfânt a fost furat. Mitropolitul de atunci al Tesalonicului, Ioachim al III-lea, care mai apoi a devenit patriarh ecumenic, a intervenit pe lângă paşa din regiune în vederea găsirii relicvei sfinte. În cele din urmă Crucea a fost găsită de preotul din satul Sohos, ascunsă de hoţi într-o grotă.
Cei trei musulmani au avut parte de pedeapsa dumnezeiască. Unul dintre ei a înnebunit şi a amuţit, al doilea a fost arestat şi omorât de confraţii săi în chinuri, iar al treilea, în timp ce prăjea nişte peşte la el acasă, s-a opărit cu ulei încins pe faţă, şi-a ars ochii şi a murit în dureri groaznice în câteva zile.
b) Cele trei lumânări s-au aprins singure!
Această minune mi-a fost relatată de părintele Cosma din satul Kasazi, provincia Lualamba din Katanga – Congo.
În seara din Vinerea Mare a sosit ceasul în care trebuiau să scoată Sfântul Epitaf, în procesiune, în jurul noii lor biserici cu hramul Sfântul Pavel. Ieşind din biserică, au aprins trei lumânări, care erau prinse sus, pe sfânta Cruce. Din cauza vântului puternic de afară, lumânările s-au stins, aşa cum s-au stins şi cele ale credincioşilor. Când mai aveau 40 de metri până la intrarea în biserică, în chip minunat, cele trei lumânări de la Cruce s-au aprins singure şi nu s-au mai stins. Vântul bătea în continuare, ca turbat, dar nu mai reuşea să le stingă. Toţi cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Au început să exclame: „Ce putere are credinţa acestei Biserici!” Cei care nu erau botezaţi spuneau între ei: „Această Biserică are multă putere! Dumnezeul lor ne poate spulbera!” În urma acestei minuni, în şase luni de zile s-au botezat 170 de oameni numai din acel sat.
c) Cei doi şerpi boa…
Mă aflam, în slujba lui Hristos, în misiunea apostolică din Basi, localitate din statul Burundi – Africa Răsăriteană. Într-una dintre călătoriile sale pastorale, la Paştele din 2005, mitropolitul Africii Centrale, Ignatie, printre alte cuvinte folositoare de suflet, ne-a povestit şi următoarea întâmplare.
La misiunea apostolică cu sediul în Kanagka, Africa Centrală, un copil de gimnaziu trecea, într-o dimineaţă, pe lângă biserică. Din curiozitate, a intrat înăuntru. De la strană se auzeau frumoase cântări bisericeşti, în tot lăcaşul era o atmosferă de taină, iar cei din acelaşi neam cu el se rugau cu evlavie. A rămas uimit de slujbă şi de misiunea fascinantă a acestei Biserici. După ce i-a întrebat pe câţiva dintre cei prezenţi mai multe lucruri legate de această credinţă, s-a înscris în catalogul catehumenilor. Fără ştirea părinţilor săi, care erau fanatici idolatri, a urmat cursurile catehetice şi după şase luni s-a botezat.
Şi, într-adevăr, harul Sfântului Botez l-a întărit în credinţa ortodoxă şi l-a convins că aceasta este adevărata Biserică a lui Hristos, unde omul îşi poate găsi mântuirea sufletului. Cu multă bucurie le-a destăinuit şi părinţilor săi acest lucru şi a încercat să-i convingă să urmeze acestei Biserici, dacă într-adevăr voiau să câştige viaţa cea veşnică.
Părinţii săi (mai ales tatăl) s-au supărat foarte tare când au auzit că s-a botezat. Era cât pe ce să-l ia la bătaie. S-au dus să se sfătuiască cu magul satului, liderul lor spiritual, să-i ceară ajutorul în vederea întoarcerii fiului lor la credinţa tribului. Acela le-a spus că nu are această putere, pentru că o forţă spirituală mult mai mare îi protejează pe ortodocşi din momentul în care primesc botezul şi după aceea. Dar i-a promis că va încerca. Disperat în încercarea sa, tatăl i-a spus magului că, dacă nu reuşeşte să-l întoarcă înapoi, poate să-l şi omoare pe copil, pentru că i-a jignit pe zei şi pe strămoşii lor. I-a mai spus că-l va plăti cu dărnicie pentru serviciile aduse. Promiţându-i rezultate satisfăcătoare, vrăjitorul s-a apucat de treabă, invocând ajutorul lui satana…
În dimineaţa următoare, copilul se îndrepta, ca de obicei, spre şcoală. Pe drum a văzut ceva îngrozitor şi s-a oprit speriat. Veneau către el cu viteză doi şerpi boa uriaşi. Înspăimântat, şi-a adus aminte de lecţiile catehetice şi şi-a făcut semnul sfintei cruci, invocând ajutorul puterii lui Hristos. Rezultatul a fost spectaculos şi eficient. Şerpii s-au întors înapoi şi au dispărut în tufişuri, mânaţi parcă de o forţă nevăzută. Prin puterea crucii, tânărul i-a învins pe demonii care erau trimişi de mag să-l omoare. Când s-a întors de la şcoală, le-a povestit părinţilor săi teribila întâmplare, cum a fost salvat de la o moarte sigură, din pricina şerpilor… Tatăl său s-a prefăcut că se bucură, pentru a nu-şi da în vileag planurile ascunse pe care le ţesuse împotriva fiului său. După masa de prânz, a alergat într-un suflet la vrăjitor şi l-a întrebat:
– Ai reuşit să faci ceva din cele câte te-am rugat ieri?
– Astăzi, prietene, i-am trimis fiului tău, la ora la care pleca spre şcoală, doi demoni, sub forma a doi şerpi mari boa, ca să-l sugrume şi aşteptam să văd ce se întâmplă.
– E adevărat, şerpii s-au arătat. Mi-a spus-o fiul meu. Dar, înainte de-a apuca să-i facă ceva, acela şi-a făcut semnul pe care creştinii îl numesc cruce, iar şerpii tăi s-au făcut nevăzuţi.
– Ţi-am spus-o, prietene, la creştinii ortodocşi există o putere de neînvins, care ne strică nouă treburile. Oriunde au apărut aceştia şi Biserica lor, noi nu mai avem putere să facem nimic, pentru că ne învinge puterea Dumnezeului lor…
Tatăl copilului s-a îndreptat spre casă, pătruns de o mulţime de gânduri. Pentru prima dată în viaţă se îndoia de puterea credinţei strămoşilor săi. L-a rugat pe fiul său să-i mai relateze încă o dată, în amănunt, istoria întâlnirii cu cei doi şerpi.
Dumnezeu a făcut în continuare o minune şi mai mare. Astăzi toată familia a trecut la Ortodoxie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiul lor, prin care s-a putut săvârşi minunea convertirii familiei, prin care au aflat de unicitatea Bisericii noastre şi au fost învăţaţi despre mântuirea veşnică a sufletelor. Slavă lui Dumnezeu de o mie de ori!
d) Crucea lui Hristos străluceşte
În anul 2005, la sărbătoarea învierii lui Lazăr, s-au botezat în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului 15 burundezi. Printre ei, şi proaspătul absolvent al Facultăţii de Drept, Damaschin Bilizi. După botez, fără să-l întreb nimic, a venit la mine şi mi-a spus următoarele: „Când am ajuns acasă, am atârnat crucea de lemn pe care o primisem la botez de zidul de deasupra patului. Seara, după ce mi-am făcut rugăciunea, înainte să adorm, am văzut un lucru extraordinar. Din cruce ieşeau raze strălucitoare care-mi inundau camera. În acelaşi timp se auzeau minunate cântări bisericeşti, ce se terminau cu stihul: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!»”
e) Pocăinţa fostului mag
La Mănăstirea noastră aghiorită Grigoriu, în ziua de Paşti a anului 1976 a venit împreună cu un grup de părinţi de la Mănăstirea Simonos Petras un tânăr pe nume Gheorghe. Auzisem despre el şi câte ceva despre viaţa lui. Ne-am apropiat de el, pentru a afla mai multe amănunte, şi iată ce ne-a povestit.
S-a născut în Australia din părinţi ortodocşi greci, dar care nu erau foarte religioşi. A primit numele de botez Gheorghe. Părinţii săi au alunecat cu timpul în studierea practicilor magiei, fiind atraşi de conceptele de magie albă şi neagră şi de alte învăţături demonice, răspândite atât de mult în ultima vreme în toată lumea. Au ajuns la un asemenea grad de rătăcire, încât au considerat potrivit să-şi ducă fiul în India, să-l lase sub îndrumarea celor mai renumiţi magi de acolo, pentru a se perfecţiona în aceste tehnici. L-au lăsat acolo timp de doisprezece ani, începând de la vârsta de trei ani. A fost deprins cu cele mai avansate tehnici de magie albă şi neagră, a învăţat toate limbile şi filosofiile antichităţii – aramaică, latină, sanscrită ş.a. A ajuns la un grad superior de iniţiere, un fel de patriarh al magiei. După ce a împlinit 15 ani, a cerut să-şi viziteze părinţii, cu care de altfel comunica destul de des prin scrisori. S-a întors în Australia şi a început să arate şi altora capacităţile sale. Oamenii îl urmăreau cu sutele, uimiţi de aceste lucruri exotice.
Într-o zi s-a întâlnit pe drum cu un preot ortodox. L-a întrebat cine este şi ce lucrează. Preotul i-a răspuns că este robul şi slujitorul adevăratului Dumnezeu. Tânărul i-a spus că adevăratul dumnezeu este doar acela în care crede el şi pe care îl urmează. În cele din urmă, l-a rugat pe preot să vină până la el acasă. Acolo tânărul i-a zis: „Dovedeşte-mi că Dumnezeul tău este cel adevărat”. Preotul i-a răspuns: „Pentru că tu eşti cel ce doreşti această provocare, dovedeşte tu mai întâi că dumnezeul în care crezi este cel adevărat şi apoi voi încerca să-ţi dovedesc şi eu”. Atunci Gheorghe a început să facă diferite acte de magie. Mai întâi le-a poruncit diavolilor care-l slujeau să-i aducă un pahar cu apă. Paharul părea că pluteşte singur prin aer, venind către el. Apoi le-a poruncit să transforme zidul casei în geam, pentru a putea privi afară mişcarea oamenilor şi a maşinilor.
După aceste demonstraţii, preotul, fără să se tulbure, i-a spus: „Ia acest obiect şi poartă-l la gât şi încearcă să faci din nou farmecele tale”. Şi-a scos de la gât crucea pe care o purta şi i-a dat-o tânărului. Acesta şi-a pus-o la gât şi a încercat să-şi continue reprezentaţia. A observat însă că cei aproape cincizeci de demoni care îi slujeau de obicei, şi pe care doar el îi putea vedea, se îndepărtaseră disperaţi, strigând către el:
– Aruncă crucea pe care o porţi şi alungă-l pe cel de lângă tine şi abia atunci îţi vom putea sluji din nou!
– Dar nu mi-aţi spus voi că sunteţi duhuri atotputernice?
– Noi conducem în întreaga lume, în afară de un singur loc!
– Şi care este acel loc?
– Cel numit de oameni Sfântul Munte, unde locuiesc nişte călugări nebuni şi rătăciţi!
Auzind aceste cuvinte revelatoare, tânărul, inspirat de harul divin, a luat hotărârea de a ajunge şi el să vadă Sfântul Munte. Înainte de a merge în Grecia, s-a oprit în Suedia pentru a-şi putea cunoaşte în sfârşit bunica şi părinţii. A rămas împreună cu ei aproape un an, timp în care a învăţat destul de bine limba greacă. Apoi a ajuns în Grecia şi s-a îndreptat spre Sfântul Munte. Când a ajuns la Uranoupoli (portul prin care se intră în munte), a observat că-l mai însoţeau doar doi demoni. Se certau între ei şi spuneau: „Îl vom pierde pe stăpânul nostru!” „Nu, nu-l vom pierde, răspundea celălalt, este pentru totdeauna al nostru!” Se certau şi se loveau unul pe altul cu putere. Până la urmă nu au intrat în Sfântul Munte ca însoţitori ai lui Gheorghe, ci zburau doar prin aer, urmărindu-l unde se duce.
La recomandarea unor creştini, acesta a ales să meargă la bătrânul Cuvios Paisie, care pe vremea aceea vieţuia la Mănăstirea Stavronichita. Călugărul l-a întâmpinat cu bucurie şi l-a îndemnat să ia loc pe verandă. Apoi s-a dus să pregătească în chilie obişnuita trataţie cu dulceaţă şi apă, ce se oferă pelerinilor.
În câteva clipe, demonii l-au înhăţat pe Gheorghe şi l-au aruncat într-o prăpastie, lovindu-l şi tăvălindu-l bine printre scaieţi. Apoi, într-o secundă, l-au adus înapoi. Când s-a întors monahul şi l-a văzut cu hainele rupte şi plin de julituri şi de scaieţi, şi-a dat seama cu cine are de-a face. Au început să stea de vorbă. Atunci Gheorghe l-a întrebat:
– Spuneţi-mi, ce putere are Dumnezeul vostru?
– Dumnezeul meu este smerit, îi spuse cuviosul, dar vorbeşte-mi despre puterea dumnezeului tău!
– Iată, vreţi ca această piatră să se spargă în trei bucăţi?
– E, şi ce-i cu asta? Şi Dumnezeul meu poate să facă aşa ceva, răspunse cuviosul, care a însemnat cu semnul Sfintei Cruci piatra, care îndată se sparse în trei bucăţi.
Această minune l-a pus pe gânduri pe Gheorghe, care a început să-l întrebe pe monah, cu un interes sincer de această dată, despre credinţa lui. Din toată discuţia, un singur lucru nu a putut înţelege – ce este cu această virtute a smereniei – şi aceasta deoarece era stăpânit de satana, care este duhul mândriei.
A rămas sub îndrumarea bătrânului o săptămână, ascultând însetat învăţăturile despre Dumnezeu, după care a plecat la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, părintele stareţ Emilian şi ceilalţi părinţi l-au primit cu bucurie. Acolo a săvârşit şi prima sa mărturisire completă a păcatelor, de la începutul vieţii sale. A rămas la această mănăstire aproape şase luni. În această perioadă, a trecut şi pe la mănăstirea noastră, în ziua de Paşti. Duhovnicul lui, după o anumită perioadă de pocăinţă, i-a permis să se împărtăşească. Însă diavolul, aşa după cum el însuşi ne-a povestit, i se înfăţişa în fiecare seară, la miezul nopţii, sub forma unei fiare înfricoşătoare, din a cărei coadă ieşeau flăcări, îl lovea cu putere şi îl ardea, întrebându-l cu furie: „De ce ne-ai părăsit? Atâtea taine ţi-am arătat, atâta înţelepciune, atâtea căi te-am învăţat! De ce acum vrei să urmezi unui alt dumnezeu?”
Dimineaţa nici nu se putea mişca. Nici mâini, nici picioare, parcă era făcut din lemn. Stareţul i-a dăruit să poarte la gât o cruce. Dar, spre surprinderea tuturor, dimineaţa crucea era aruncată pe podea.
După cele şase luni petrecute la Simonos Petras, Gheorghe s-a hotărât să plece la Tesalonic, să-şi caute o slujbă şi să se stabilească acolo. În acest timp, magii din India, foştii lui maeştri, l-au căutat şi au venit să-l întâlnească, pentru a-l convinge să se întoarcă la ei. S-au văzut în curtea Facultăţii de Teologie. Aceia i-au cerut explicaţii, dorind să-l motiveze să-i urmeze. El a refuzat, iar aceia au încercat să-i aplice o corecţie fizică. Mai tânăr decât ei, maestru în karate, Gheorghe i-a lovit, lăsându-i întinşi pe asfalt şi a fugit. De atunci nu am mai auzit nimic despre el. Poate ştiu ceva părinţii de la Simonos Petras.
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
