– Părinte, cui se datorează cârtirea și cum poți scăpa de ea?
– Ea se datorează ticăloșiei omului și este alungată cu doxologia. Cârtirea naște cârtire, iar doxologia naște doxologie. Când cineva nu cârtește pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăvește pe Dumnezeu, atunci diavolul plesnește și se duce la altul care cârtește, pentru a-i încurca aceluia și mai mult lucrurile. Căci cu cât cârtește cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine. Uneori ne fură Aghiuță și ne face să nu ne mulțumească nimic, în timp ce te poți bucura de toate în chip duhovnicesc prin doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu.
Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când ploua și îi spui <Iarăși plouă, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă, după puțin timp se oprește ploaia și îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăși: „Da, ploaie a fost aceasta? O să se usuce pământul”. Și nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur și simplu s-a obișnuit să cârtească. Să fie om rațional și să gândească astfel de neghiobii!
Cârtirea atrage blestemul. Este ca și cum omul s-ar blestema pe sine însuși, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi țărani. Unul era familist și avea vreo două ogorașe, dar întotdeauna le încredința pe toate lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face atât cât voi apuca” spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp, putrezeau din pricina ploii, pentru că nu apuca să îi strângă, iar pe alții îi împrăștia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: Slavă Ție, Dumnezeule! și toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. și nu avea nici copii, dar dacă îl întrebai „Cum îți merge?”, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!”. Niciodată nu spunea: Slavă Ție, Dumnezeule!, ci mereu cârtea. Și să vedeți ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.
De aceea spun ca doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaș? Câți oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi și noapte slavoslovesc pe Dumnezeu și se hrănesc cu dulceață cerească! Acești oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească și cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înțelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoșat și nimic nu ne mai satisface. Nu înțelegem că fericirea o aflăm în veșnicie, iar nu în deșertăciune.
Cuviosul Paisie Aghioritul
