Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (Χ)

Atâta nevoință, atâta strădanie ca să se dezlipească sufletul de lume și apoi simte nostalgie pentru lume. Chiar dacă nu are de gând să meargă în lume, totuși se gândește la lume. Mintea este atunci ca un avion neaterizat. A reușit diavolul. Își cheltuiește monahul viața sa la mănăstire și mintea lui se află în lume.

*

Când omul crede că este nepricopsit, își vede necurăția, dar simte mângâiere, nădejde, siguranță, atunci există sporire și pricopseală duhovnicească. Pe când dacă spune că este nepricopsit, dar are stres și deznădejde, atunci înseamnă că ceva nu merge bine. Cu cât se curăță mai mult ochii sufletului, cu atât se vede pe sine mai rău. Când cineva nu vede bine, se vede pe sine într-o stare foarte bună. Dacă însă va pune lupa, pe toate le va vedea ca pe o lucrare duhovnicească ce trebuie înfăptuită.

*

Când nu simțim stres, este bine să simțim necurăția sufletului nostru. Zdrobirea duhovnicească are mângâiere, pe când cea diavolească are stres.

*

Monahul niciodată să nu se îndreptățească pe sine, nici să primească gânduri. Astfel se curăță inima și atunci vede curat.

*

Oamenii cu firea vioaie sunt ajutați mult de ascultare. Nu trebuie să iasă din ascultare, fiindcă se vor vătăma.

*

Când un monah nu face ascultare, îl silește pe părintele său duhovnicesc să-i dea o palmă. Durere simte tatăl, dar nu la palmă, ci în inimă. La fel este și cu Dumnezeu. Nu ajung toate câte a pătimit pentru noi. Dumnezeu suferă precum tatăl care-și lovește copilul, dar de vreme ce l-a adus la mănăstire pe monah, îl va mântui prin încercări. Metoda nu este plăcută, dar Dumnezeu este nevoit să procedeze astfel.

*

Ca să fugă duhul căldicel, trebuie să vină Harul lui Dumnezeu. De ce oare nu mă ajută Dumnezeu, de vreme ce Îi cer ajutorul? Fiindcă nu fac ascultare, nu-mi deschid inima, nu curăț vasul meu și cer vin. Dacă-mi va da, se va întina și vinul. Dacă Dumnezeu va ajuta în această situație, cu siguranță că mă voi vătăma.

*

Să avem râvnă. Să nu valorificăm râvna la muncă, ci în cele duhovnicești.

*

Mai demult la o mănăstire de sine iconomul mănăstirii se purta cu asprime cu monahii, cu zgârcenie. Atât de mare era zgârcenia lui, încât îl strigau sfoară. Când a murit sfoară, monahii căutau să găsească aur între lucrurile lui, dar nu au găsit nimic. La înmormântarea lui îngrijitorii de catâri, care transportau lemnele de pe munte până la arsana, plângeau nemângâiați, fiindcă îi ajutase mult. Potrivit cu familia pe care o avea fiecare de hrănit, sfoară cumpăra și dăruia fiecăruia câte unul, doi sau trei catâri.

*

Pentru catolici este necunoscută smerenia, de aceea nu se poate apropia Harul.

*

Un monah poate să aibă patimi sufletești de la părinți, dar dacă nu-i îngăduie diavolului să le răscolească, acelea rămân moarte, fiindcă Harul lui Dumnezeu le aruncă pe toate.

*

Când cârtim pentru casă, pentru mănăstire, cârtirea ajunge la Dumnezeu.

*

Ca să te izbăvești de omul cel vechi, trebuie să-l omori. Omul cel vechi trebuie să primească bătăi și ocări, să primească smerenia, să omoare egoismul, mândria, invidia, încăpățânarea, voia proprie. Când primește tăierea voii, se taie copacul omului celui vechi. Odată cu tăierea voii vine smerenia.

*

Într-o mănăstire cu rânduială aspră, trăia un monah nepăsător. Mânca mereu și tot ce făcea era să bată clopotele. Unii părinți terminau slujirea lui și spuneau că a terminat-o acela. Atunci monahul a început să fie mustrat de conștiință și astfel părinții au devenit pricina schimbării lui. Pe acești părinți, fiindcă erau sporiți, îi preocupa mult odihna fratelui. Pentru a ajunge cineva la măsura aceasta, fără să existe primejdia de a se păgubi, trebuie mai întâi ca dragostea să fie dăruită lui Dumnezeu, ca să devină curățită, strălucită și apoi, după ce-L va iubi pe Dumnezeu, îi va iubi și pe ceilalți.

*

Când îl iubești mai puțin pe un frate, iar pe altul mai mult, dragostea ta nu este dumnezeiască.

*

Monahul să primească simplu și de la toți observații și să-i lase pe toți în mănăstire să devină cioplitori ai omului celui nou. Să aibă neîncetat mintea la Hristos.

*

Lumea diferă mult de monahism. Mirenii conglăsuiesc, dar nu și viețuiesc la fel. În aceeași casă altele face tatăl, și altele mama. În Mănăstire conglăsuim și conviețuim (adică avem aceeași cugetare și aceeași viețuire). Suntem din diferite locuri, dar scopul este același. Pe aceleași le cugetăm, același chip de nevoință avem. Trebuie să ne simțim mai mult decât frați, deoarece ne unește Hristos.

*

Să vă tăiați voia. Să aveți ascultare atât față de stareț, cât și față de un simplu slujitor. Starețul are răspunderea și el va da seama, dacă se va face o oarecare greșeală. Dacă nu faci ascultare față de un simplu slujitor, nici față de stareț nu faci.

*

În viața monahală nu există corect și drept. Corect este ceea ce ajută scopului nostru. De multe ori iraționalul este corect. Dacă nu răbdăm nici măcar un cuvânt (de mustrare), înseamnă că suntem prunci; ne arătăm statura duhovnicească.

*

În vremea muceniciei există durere, dar dragostea pentru Hristos este mai mare, o biruiește.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.