1983
Odată o uceniță a unui duhovnic nu știu ce a făcut, iar acela i-a dat canon să nu iasă din chilia sa un an de zile. Știți cât Har a primit? A primit mult Har, chilia a purificat-o. Chilia are mult Har înlăuntrul ei, dacă știe cineva cum s-o folosească. Este o arenă unde sufletul se luptă cu ispititorul și se predă lui Dumnezeu. Când va încerca cineva aceasta, va primi mult Har, va simți o ușurare. Însă să facă aceasta așa cum se cuvine. De pildă, să nu se închidă monahia în chilie în vremea ascultării și să nu se intereseze deloc de Mănăstire. Acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu. Iar atunci când are vreme și nu se închide în chilia sa, ci umblă încoace și încolo, asta arată că monahia nu are nici o esență și este nestatornică.
Așadar, nevoință! Să ne nevoim pentru mântuirea noastră, să facem voia lui Dumnezeu, fiecare lucru să se facă îngrijit, să se facă frumos. Ai auzit cum se spune? „De unde este rucodelia aceasta? De la Mănăstire. A trecut prin gura șarpelui”. Odată ne-au adus niște rucodelie de la un orfelinat. Era foarte bine lucrată, cu foarte multă grijă făcută. Când avem sârguință la rucodelie, sufletul are odihnă și pace, iar când nu o facem bine, are neorânduială și mustrare de conștiință. De aceea, fiecare lucru de mână să se facă cu frică de Dumnezeu, cu luare-aminte, ca să devină frumos. Să punem și să aranjăm fiecare lucru la locul lui, pentru că oameni suntem și ispititorul ne poate aduce în acea vreme acedia și astfel le trecem cu vederea și nu le adunăm. Iar aceasta este păcat, este disprețuire și nepăsare.
Vă voi spune ceea ce a văzut o creștină. Un suflet sfințit, cu numele de Sevastia, era văduvă și avea o fiică, care se numea Niki. Aceasta a găsit de lucru în Serres și a fost chemată să meargă acolo. Fără să știe că am făcut Mănăstire, a văzut că se afla într-o mănăstire, unde era o femeie foarte frumoasă îmbrăcată în negru ca o monahie. Ea ținea în mână o cădelniță de aur și mergea în jurul mănăstirii tămâind cu multă luare-aminte și evlavie fiecare fereastră. Și a întrebat-o pe femeia îmbrăcată în negru:
– Cine ești tu care tămâiezi aici?
– Eu sunt Maica Domnului Odighitria, mă aflu în Portaria, unde sunt tinerele acelea pe care le-ai cunoscut (și i-a spus numele lor), iar acum tămâiez chiliile lor și le păzesc.
Și și-a spus în sinea sa: „Ce vis să fie acesta? Ia să întreb unde sunt copilele acelea. Unde este Maria? Ce s-a întâmplat cu celelalte?”. A întrebat și a aflat. Și spun, ia te uită cât de mult ne ocrotește Maica Domnului și noi nu o vedem! Ea ne vede, toată ziua este lângă noi, ne acoperă de pizma diavolului, ne poartă de grijă în toate. Este iconomul nostru care ne aduce cele necesare, ne aduce una și alta și nu ne lipsește nimic. Câte minuni nu vedem? Iar noi cum trebuie să-i plăcem, cum trebuie să-i mulțumim, cum trebuie să ne facem lucrul nostru de mână? Să nu ne stăpânească acedia, nepăsarea. De ce lucrul de mână este însoțit de rugăciune? Când cineva vrea să-L găsească pe Dumnezeu, Îl poate găsi și în vreme ce face lucrul de mână. Când omul nu-și face lucrul de mână, ci umblă de colo-colo, dovedește neorânduială și arată dispreț față de Dumnezeu.
Starețul Iosif, de dimineață, de când se scula, se apuca de lucru de mână, pentru că toată noaptea făcea priveghere. Apoi mânca puțin și iarăși lucru de mână. Făcea cruci sculptate și ni le trimitea aici, iar noi le vindeam. Erau niște cruciulițe foarte frumoase. Avea această rucodelie. Și Starețul nostru îmi spunea că, după priveghere, mai întâi se apuca de rucodelie, pentru că prin rucodelie Îl vedea pe Dumnezeu. Pe noi ne cuprinde nepăsarea și trândăvia, pentru că diavolul mai mult ne luptă prin trândăvie. Ne aduce gânduri și începem să observăm de ce aceasta face așa și de ce cealaltă face altfel.
Toți pașii pe care-i face cineva pentru Dumnezeu și toată lucrarea pe care o face pentru El, Dumnezeu o răsplătește. O soră care este nepăsătoare și spune, „lasă să facă alta”, când îi va veni ceasul, nimic nu va avea în traista ei. Orice lucrează cineva, va fi înfățișat înaintea lui Dumnezeu. Orice dăm, toate le primește, nimic nu se pierde. Pe toate le primește, așa cum ne-a spus și nașa maicii Evpraxia. Avusese o vedenie și a văzut că a murit, iar un Înger îi arăta diferite lucruri pe care le dăduse. Cândva dăduse un ghemuleț de lână unui copilaș, ca să-i repare mama lui ciorapii la călcâie pentru că erau rupți. Când a mers la Cer, Îngerul Domnului a luat-o și i-a spus:
– Vino-ncoace! S-a pierdut ceva din ceea ce ai dat? Iată-le pe toate!
Se uita și vedea chibriturile, ceapa, pâinea, plapuma, saltelele. Și erau o grămadă de lucruri acolo.
– Acestea nu sunt ale tale?
– Ale mele sunt.
– S-a pierdut ceva?
După aceea i-a spus:
– Vino să vezi bisericuțele pe care le-ai curățat și le-ai aranjat, și candelele pe care le-ai aprins! Vino să le vezi, te așteaptă aprinse!
Cum le-a făcut, așa le-a văzut pe toate în Cer. Sufletele cărora le-a dat pâine, pe care le-a hrănit cu terci în timpul foametei, au întâmpinat-o cu lumânări aprinse.
– Iată, aceștia sunt cei cărora le-ai dat să mănânce!
Nimic nu se pierde. Pentru un pahar cu apă rece pe care-l vom da unui om, însutit vom primi[1]. Dacă citim Evanghelia și o cercetăm, o păzim și o împlinim, când vom vedea venind vreun om, vom zbura ca să-i dăm un pahar cu apă, să-l servim cu ceva, să-i purtăm de grijă. Câtă bucurie ne va da aceasta! Orice dă cineva cu mâna sa, orice face cu binecuvântare, orice face și se nevoiește, ori metanii de va face, ori Rugăciunea cu metanierul pentru aproapele, pe toate le va afla în Cer, mai ales atunci când facem pentru cei adormiți, dar și pentru toți ceilalți. Cei adormiți așteaptă și lumea are atâta nevoie de rugăciune, încât nu se poate spune. Dacă am ști cât aleargă Sfinții zi și noapte ca să ne ajute! Noi pomenim vreun nume, ne rugăm pentru vreun om, ne nevoim să ne unim cu Dumnezeu, ca să ajutăm sufletele? Câți adormiți sunt în iad? Câți sunt în foc și în întuneric, așa cum am aflat astăzi de la Sfântul Macarie?
Vă voi spune și despre doi soți care au venit de curând din Epirul de Nord[2]. De îndată ce au venit, s-au recomandat:
– Suntem din Epirul de Nord.
– Veniți înăuntru! Așezați-vă! Vă puteți închipui prin ce trec oamenii acolo? Câți ani aveți de când ați plecat de acolo?
– Patruzeci de ani, mi-au răspuns.
– Aveți rude acolo?
– Avem niște veri și puține lucruri știm despre ei. Numai o scrisoare am primit, în care ne-a spus că nunțile se fac așa cum știm. Mama mea, a spus bărbatul, a murit acolo și au îngropat-o fără preot și fără cruce.
– Vino să-ți dau o carte s-o citești și vei vedea cât o să te doară și vei plânge văzând lipsa oamenilor de acolo. Le vei vedea pe toate, vei vedea ce suferă oamenii și-ți vei aduce aminte de bisericile unde ai mers. Vei vedea și în ce hal au ajuns astăzi.
– Ah, nu mi-a făcut atâta impresie localitatea Pilio, unde am venit să-mi petrec concediul, să schimb clima pentru sănătatea mea, câtă bucurie au pricinuit sufletului meu cele pe care mi le-ați spus. .
Nu suntem nimic, însă să pătimim împreună cu cei îndurerați și să ne rugăm pentru ei, pentru a-i putea ajuta. Să facem voia lui Dumnezeu. I-am spus că acolo a pătimit Sfântul Sfințit Mucenic Cosma Etolianul. „Ce spui!”, mi-a răspuns. Sărmanul, avea multă bunăvoință, un suflet sfințit, însă nu a avut un om care să-l lumineze. Și au rămas uimiți și stăteau ca și copiii și ascultau. S-au arătat bucuroși să-mi dea adresa și telefoanele, ca să corespondăm.
Paștile 1983
Părinții aveau multă milostenie și rugăciunea lor se făcea cu multă credință. Aveau multă dragoste față de Hristos și atâta recunoștință, încât considerau un foarte mare dar verdețurile pe care le mâncau, iar peștera în care trăiau o considerau o foarte mare binecuvântare. Iar Dumnezeu, văzând marea bucurie și marea sporire și desfătare pe care o aveau, îi răsplătea din belșug. Cum lucrau Părinții din vechime? Cu ce frică de Dumnezeu, cu ce lepădare de sine, cu ce tăcere, cu ce lacrimi, cu ce înfrânare, cu ce…, cu ce…! Își poate închipui cineva cum lucrau Părinții din vechime?
Odată a venit aici un conte cu soția sa și am citit două Cuvinte ale Sfântului Efrem și mult s-au entuziasmat.
– Ce carte frumoasă!, au spus. Ce viață au dus Părinții și ce viață ducem noi! Unde există această carte ca s-o cumpărăm? Există astfel de Cuvinte?
Apoi am luat Cartea Sfântului Efrem Sirul și le-am dat-o. Și au spus:
– Vai nouă, ce viață ducem noi cu toate bunătățile!
Erau foarte politicoși, aveau o noblețe, o finețe, și au intrat imediat în noima vieții. Încă mai există astfel de oameni. Și mă întreb: Ce pogorământ se face acum cu noi? Ce pogorământ fac Părinții cu noi? Un foarte mare pogorământ. Suntem monahii vremurilor de pe urmă. Părinții au avut o foarte mare înfrânare în toate lucrurile. Ce înfrânare aveau! Verdețuri și pâine, puțină pâine și apă, nimic altceva, însă zburau ca și Cavsocalivitul, care alerga încolo și încoace, făcea aripi și zbura. Noi trăim acum cu toate înlesnirile, cu toate bunătățile, dar măcar mintea s-o avem afierosită lui Dumnezeu. Nu ne putem lipsi de mâncare, de somn, nu putem lepăda nepăsarea, cel puțin să avem mintea la Dumnezeu. În contemplație să ne aflăm, în fiecare zi să avem mintea noastră cer, inima noastră tron al lui Dumnezeu și gura noastră biserică.
Cel puțin să-i ajungem acum prin bunăvoință. Nu putem ajunge la măsura faptelor lor, nici la ostenelile lor, nici la chinuirile lor, nici la lacrimile lor. Unde sunt lacrimile? Inundau locul unde stăteau cu lacrimi, cu plânsete, cu tânguiri. Și mă întreb: Ce foc dumnezeiesc, ce dragoste dumnezeiască aveau în inimile lor și ce milostenie avea inima lor! Foc dumnezeiesc era în inimile lor și erau absorbiți în Dumnezeu. Și cum i-a curățat Dumnezeu, cum vedeau frumusețile Raiului și cum vedeau florile bine mirositoare ale Cuvântului dumnezeiesc, adică pe Sfinții Părinți din vechime? Le vedeau și se nevoiau. Cu cât le priveau mai mult, cu atât mai mult se nevoiau. Noi avem acum întunecare. Pe noi Dumnezeu ne va judeca cu cei mai de pe urmă monahi. Noi nu avem nimic; nici puteri trupești, nici duhovnicești nu avem. Ne războiește neputința, ne războiesc patimile, toate ne războiesc și nu putem ajunge la Dumnezeire, la îndumnezeire. Nu o putem ajunge, cel puțin să avem intenția. Prin intenție omul se face ascet, viețuitor în obște; prin intenție se face mucenic. Să avem cel puțin acestea în mintea noastră, să vadă Dumnezeu că facem ceva. Sfântul Nifon spune că în vremurile de pe urmă monahii vor fi numărați împreună cu marii Părinți, deoarece va lipsi pilda, va lipsi credința. Oamenii vor fi căldicei și vei vedea foarte puțini monahi care să aibă credință și lucrare duhovnicească[3]. Mulți chemați, puțini aleși.
De aceea să avem mintea la Dumnezeu, să ne rugăm neîncetat, ca să ne poată curăța Harul lui Dumnezeu și toate împreună să ne săvârșim, ca cei nouăzeci și nouă de monahi din Creta. Printre ei era și Ioan, care pustnicise singur și pe care l-a însulițat un vânător în acea zi în care adormiseră toți. Apoi vânătorul a mers să vadă ce a omorât, și ce să vadă? L-a văzut pe avva.
– Ah, Avva, ce să fac? Cum mă voi mântui? Ce ți-am făcut!, spunea acela.
– Fiul meu, a răspuns Avva, așa a fost voia lui Dumnezeu să mă însulițezi.
Apoi l-a iertat și s-a săvârșit. Cu el s-au făcut o sută. Pe unul l-a găsit moartea în câmp, pe altul la mâncare, pe altul la cartea pe care o scria, pe altul în timp ce se ruga, pe altul când dormea. Aveau dorința să moară toți împreună, să nu se despartă, și toți împreună s-au săvârșit. Au fost nouăzeci și nouă de Părinți și cu Ioan o sută[4], care sunt cinstiți foarte mult în Creta.
De aceea să ne nevoim și noi tot astfel, ca cel puțin pentru intenția cea bună să ne mântuim. Mintea noastră să fie la Mucenici! Ce au făcut Mucenicii? Ce spuneau? Cum intrau în foc, la lei? Ne vine o ispită? Să spunem: Cum au suferit aceia în mijlocul leilor? Nouă nici o bucățică de carne nu ne-au tăiat, nici pe vreun grătar înroșit nu ne-au pus, nici în vreun cuptor nu ne-au aruncat, nici la vreun leu nu ne-au dat. De aceea să facem răbdare, căci este o ispită și va trece. „Să fie binecuvântat!”.
Să-i urmăm pe Mucenici și pe Sfinți în ispite, în mâhniri, în supărări, pentru că avem de a face cu un leu care răcnește și care este foarte viclean și caută în fiecare clipă să ne sfâșie. Și cu cât omul se nevoiește mai mult pentru mântuirea sa, cu atât mai mult îi pune piedici. Îl pune pe cutare sau pe cutare să ne supere și spune: „Ispitește-l pe acest om! ispitește pe această monahie!”. Și ajungi să spui: „Nu mă așteptam ca această maică să-mi spună acest cuvânt, să-mi facă acest lucru etc.”. Și totuși, Dumnezeu îngăduie aceasta ca să ne smerim, să ne împăcăm, să ne pocăim, să plângem și să ne doară. Așa cum se spune în Slujba Schimei cele Mari când dăm făgăduințele monahale: „Căci vei fi dosădit, batjocorit, defăimat, prigonit…”. Acestea sunt făgăduințele pe care le dăm lui Hristos, iar Hristos ni le va cere pe toate acestea. Este trebuință de răbdare.
În fiecare dimineață să ne pregătim să ne ridicăm crucea. De mergem la muncă, la ascultare, la rugăciune, să ne luăm crucea noastră și să urmăm Mirelui nostru. Astăzi ne va veni cutare cruce, în altă vreme altă cruce; așadar să ne ridicăm crucea cu credință, cu nădejde, cu multă răbdare; nu cu răbdare, ci cu multă, multă, multă răbdare. Ne-a spus o soră un cuvânt? „Să fie binecuvântat! Bunul Dumnezeu a luminat-o să mi-l spună, pentru patimile și slăbiciunile mele”. Mi-a spus alta ceva? „Să fie binecuvântat! Dumnezeu s-o ierte! Ce bine mi-a făcut astăzi această soră, care mi-a spus aceste cuvinte și m-a îndreptat în multe dificultăți ce le aveam”. În felul acesta, viața de obște va fi viață îngerească cu bucurii și dumnezeiești desfătări, pentru că Dumnezeu dăruiește, îmbogățește, dă dulceața Sa, mireasma Sa, flacăra Sa, răcoarea Sa, frumusețile Raiului. Pe toate acestea le vede omul ca într-o contemplație înlăuntrul sufletului său. Monahul virtuos se nevoiește mult și nu pierde nici un minut în lucrarea sa, în rugăciunea sa, în îndatoririle sale. Ia aminte la vorbele sale, la purtarea sa și la toate ale sale. Și ia aminte atât de mult, ca și cum ar avea un povățuitor care-l povățuiește și-i spune: „Nu fă aceasta, nu fă aceea, nu merge acolo, nu săvârși cutare lucru”. Hristos este Povățuitorul și ne povățuiește ce trebuie să facem. Noi să avem credință și multă dragoste pentru Mirele nostru. Dacă ne iubim pe noi înșine și luăm aminte să nu ne îmbolnăvim, să nu obosim, să dormim, să mâncăm, să ne aranjăm, cu cât mai mult trebuie să-L iubim pe Hristos al nostru. Și dacă Îl vom iubi, ne va ajuta în viața noastră duhovnicească. Cu cât se nevoiește cineva mai mult, cu atât sporește mai mult. Când cineva merge să învețe o meserie, se nevoiește, se nevoiește, până ce se va desăvârși în meseria sa. Iar când o învață, se bucură.
Odată am mers la Eghina și o căutam pe Maica Evpraxia și pe Părintele Ieronim. Ne-a trimis Starețul Iosif să-l căutăm pe Părintele Ieronim. Cum îl vom afla acum pe Părintele Ieronim? Am pornit, am intrat pe vapor și am întrebat pe o femeie:
– Nu cumva îl cunoașteți pe Părintele Ieronim și pe Maica Evpraxia, care este cu el?
– Pe al doilea Sfânt Nectarie îl căutați? El nu găzduiește pe nimeni, ci mergeți la Mănăstire la Sfântul Nectarie și acolo veți dormi. Iar dimineața să le întrebați pe monahii să vă arate unde să mergeți.
Și am făcut așa cum ne-a spus acea femeie. Am luat o mașină și am mers la Sfântul Nectarie. Am stat noaptea aceea acolo, iar a doua zi dimineața am întrebat pe o măicuță:
– Nu cumva știți unde se află Mănăstirea Părintelui Ieronim?
– Este foarte departe, vă veți osteni foarte mult și tot nu o veți putea găsi, ne-a răspuns maica.
În dimineața aceea, însă, Părintele Ieronim i-a spus Maicii Evpraxia:
– Astăzi vei merge la Mănăstire, la Sfântul Nectarie, să aprinzi candelele.
– Ah, Gheronda, cum să merg? Nu pot, mă doare capul (îi ieșise erizipel pe toată fața). Cum să merg?
– Fă ascultare! Fă ascultare și mergi la Sfântul Nectarie să aprinzi candelele!
De un an și jumătate nu mai mersese la Sfântul Nectarie. Și astfel Maica Evpraxia s-a pregătit și a mers, sărmana, la biserică să aprindă candelele. Când am mers în biserică, am văzut o bătrânică aprinzând candelele. După ce a terminat, a plecat la Mănăstirea Sfintei Ecaterina. Am plecat și noi de la Sfântul Nectarie, dar la ieșire i-am spus surorii care era cu noi:
– Nu mergem și pe la Sfânta Ecaterina? Poate ne vor spune acolo ceva despre Părintele Ieronim.
Am pornit înspre Mănăstire și de îndată ce am ajuns, am văzut pe paraclisieră și am întrebat-o:
– Nu cumva știți unde este Mănăstirea Părintelui Ieronim și pe unde să mergem?
– Așteptați o clipă s-o întreb pe Maica Stareță.
Peste puțin a venit și ne-a dus la arhondaric. Am intrat înăuntru și acolo am văzut o bătrânică șezând.
– De unde sunteți?, ne-a întrebat bătrânica.
– Din Volos suntem.
– Din Volos sunteți? Dar ce doriți, de ați venit aici?
– Vrem să mergem la Mănăstirea Părintelui Ieronim. Maica Evpraxia este sora Părintelui Arsenie și ne-a trimis Starețul Iosif să-l cunoaștem pe Părintele Ieronim și pe sora Părintelui Arsenie.
– Dar de ce vreți s-o cunoașteți pe Maica Evpraxia?
– De vreme ce ne-a spus Starețul, vrem să facem ascultare și s-o cunoaștem.
– Lăsați-o pe aceea!. Ce treabă aveți cu ea?
– Ei, vrem și noi să o cunoaștem.
– Voi ce sunteți? Surori?
– Da, suntem surori.
– Ați săpat? Ați aflat apa?
– Săpăm și cred că vom afla apa, i-am răspuns eu. Ne nevoim să-L aflăm pe Hristos.
Și ne-a încercat pe-o parte și pe cealaltă, ne-a spus o grămadă de lucruri, apoi ne-a spus:
– Eu sunt Evpraxia.
Nu vă puteți închipui ce s-a petrecut în acea clipă când ne-a descoperit că ea este Maica Evpraxia. Apoi ne-a spus:
– Starețul a presimțit că veți veni, de aceea m-a trimis pe mine la Mănăstirea Sfântului Nectarie.
– Dacă nu ați fi venit, ar fi fost cu neputință să aflăm Mănăstirea, am spus eu.
Până să ajungem acolo, am trecut prin niște locuri stâncoase, am mers pe niște drumuri anevoioase. Dar când am ajuns la mănăstire, a ieșit Părintele Ieronim afară și ne-a întrebat cu asprime:
– Voi de ce ați venit aici? Pentru ce ați venit?
– Am venit să primim binecuvântarea Sfinției Voastre și să vă cunoaștem de aproape, am spus eu. Ne-a trimis Starețul Iosif.
– Ce sunteți voi și pe cine ați venit să vedeți?
– Am venit să vă vedem pe Sfinția Voastră.
– Hai, plecați! Afară! Afară vă spun!
– Noi nu vom pleca, ci vom sta afară pe scări. Și când vă va lumina Dumnezeu, ne veți primi înăuntru și ne veți vorbi.
– Afară v-am spus! Ieșiți afară! Afară din Mănăstire! Ce v-a trebuit de ați venit aici? Pe cine să vedeți?
– Pe Sfinția Voastră am venit să vă vedem, i-am spus din nou.
Și astfel am rămas acolo afară. Maica Evpraxia se uita din când în când la noi, dar nu scotea o vorbă. Starețul a intrat înăuntru și a început să se roage: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. După puțin timp a ieșit afară și ne-a chemat:
– Haideți, maicilor! Veniți înăuntru!
Am intrat și ne-am așezat pe niște scaune.
– Pune-le să mănânce!, i-a spus Maicii Evpraxia.
Și ne-a pus pește fiert, pâine, lămâi, alergând el însuși să ne ospăteze. După aceea ne-a chemat în chilia sa. Când am ajuns, și-a ridicat mâinile în sus și a început: „Doamne, strigat-am, auzi-mă!”, „Doamne, dă-mi lacrimi de pocăință, dă-mi dor de pocăință, dă-mi dragoste de pocăință, dă-mi har de pocăință!”. Ce cuvinte au fost acestea pe care le-a spus lui Hristos! Și mâinile sale erau ridicate spre Cer. În acea clipă am simțit o mireasmă ce se răspândea de la el. Nu mai puteam din pricina lacrimilor. El, care mai înainte nu voise să ne primească, ne arăta acum model de rugăciune și ne sfătuia duhovnicește. Apoi ne-a spus:
– Multă dragoste aveam pentru voi și voiam să vă cunosc încă din anii ’41-’42, dar nu a fost voia lui Dumnezeu. Când am vrut să fac Mănăstire, am auzit un glas: „Tu vei face Mănăstire în Eghina, iar nu aici în Pilio”.
Maica Evpraxia venea la Sfântul Apostol cel Nou, acolo unde mergeam noi, se împărtășea, dar nu o vedeam. Vreme de trei ani s-a făcut aceasta. Vreme de trei ani venea la biserică, se împărtășea la Sfântul Apostol cel Nou, dar nu se arăta lumii. „Eu vă vedeam, ne-a spus ea, însă voi nu mă vedeați”. Apoi Starețul ne-a spus:
– Luați aminte, când mergeți, pe oameni să-i vedeți ca pe niște copaci. Eu, când merg undeva, pe oameni îi văd ca pe niște copaci și gândul meu rămâne curat, nu are în el necurăție, nimic nu are. Să mergeți numai pe drumurile lăturalnice, iar nu pe drumurile mari, să urmați calea cea strâmtă și cu scârbe.
A venit vremea să și plecăm. Pe de o parte voia să ne dea drumul, pe de alta nu voia să ne lase să plecăm, din pricina multei dragoste ce ne unise. Ne binecuvânta și iarăși ne binecuvânta… Dar în noaptea aceea am rămas acolo, într-o cămăruță mică. Numai atât avea Maica Evpraxia, nimic altceva. Avea un pătuț în care abia am încăput să stăm, nu să ne întindem picioarele. Și ne-am așezat toate trei și am făcut astfel priveghere toată noaptea, căci nu avea alt loc unde să ne pună să dormim. Ne-am trezit dimineața, iar Starețul nu știa ce să ne dea. Ca să ne aducem aminte de el, ne-a dat de binecuvântare câteva prosoape și batiste pe care i le aduseseră niște creștini. Locuitorii de acolo ne spuneau că Părintele Ieronim mergea și cerea pește de la pescari. Unuia îi spunea:
– Tu ai înjurat astăzi, de aceea nu voi lua pește de la tine. Binecuvântare nu o să ai. Iartă-mă!
Mergea la altul și-i spunea:
– Tu nu ai spus nimic astăzi, așa că voi lua pește de la tine. Dă-mi două kilograme de pește!
Mergea apoi la altul și așa aduna pește în coșulețul său, după care îi chema pe săraci, văduve, orfani și le dădea tot peștele. În fiecare zi făcea aceasta, iar când pescarii îl vedeau, îl strigau:
– Vino, Părinte Ieronime, ca să-ți dau pește!
După ce pleca Starețul, aceia aveau multă binecuvântare în magazinele lor. Avea mult Har.
Vă voi spune și aceasta spre slava lui Hristos: Într-o Duminică am mers la Liturghie. În acea zi am simțit o nespusă mireasmă, iar rasele ni le vedeam albe, ca și cum cineva ar fi cernut de deasupra zahăr praf cu aromă de vanilie. După ce s-a sfârșit Liturghia, a dispărut și acel lucru ceresc. Am mers iarăși, crezând că voi simți din nou același lucru. I-am spus atunci Maicii Evpraxia:
– Lasă-mă să stau într-un colț ca să privesc în Sfântul Altar și să-l văd cum se roagă!
M-a luat și m-a așezat într-un loc retras. Plângere mare se făcea… La puțină vreme după hirotonia sa, Părintele Ieronim L-a văzut pe Hristos ca prunc pe Sfânta Masă, Care i-a spus: „Junghie-Mă și Mă împarte!”. Atunci Părintele I-a răspuns: „Cum să-L împart pe Stăpânul Hristos?”. De atunci nu a mai slujit Liturghia[5]. Când a ajuns în spitalul din Eghina, a ajutat multă lume. Știa toate plantele, ca un adevărat botanist. Atât de multă înțelepciune avea! Ieșea afară, aduna plante și spunea: „Această plantă este pentru cutare boală etc.”. Din ele făcea medicamente, alifii și lumea se făcea bine. Părintele Ieronim repara și ceasuri. Într-o zi a vrut să deschidă un obuz, pe care i-l lăsase un german, căruia îi vindecase piciorul. Obuzul a explodat, retezându-i o mână și spărgându-i timpanele. A fost dus la spital în Atena. Nu a trecut multă vreme și a văzut-o pe Sfânta Parascheva și pe Sfinții fără de argint, care i-au spus: „Deși ți s-au spart timpanele, tu însă vei auzi”. La Dumnezeiasca Liturghie se băga sub Sfânta Masă și plângea de la începutul până la sfârșitul Liturghiei. Un om sfânt! Ne spunea Maica Evpraxia că de seara când își începea rugăciunea și până dimineața când o sfârșea stătea cu mâinile ridicate; i le cobora ea. O astfel de rugăciune avea! A fost o personalitate duhovnicească deosebită. Maica Evpraxia avea multe de spus despre el, însă nu le-a scris nimeni. Îl va slăvi Dumnezeu în Cer.
Vă voi spune și despre Sofia, o soră duhovnicească de-a mea din lume. Părinții ei erau refugiați din Capadocia și practicau mult rugăciunea improvizată, care se numea tatlí. În casă aveau vase de lut, linguri de lemn, și mâncau foarte simplu. Așterneau fața de masă jos și stăteau împrejurul ei. Mâncarea lor era foarte săracă: tahini[6], puține măsline și pâine. Chipurile lor străluceau. Bunica ei, de multe ori, atunci când se ruga, nu călca pe pământ, iar mâinile ei atingeau tavanul. Multe minuni făcea bătrâna. Când a adormit, trupul ei răspândea mireasmă. Iar când au dus-o s-o îngroape, toți spuneau că pentru prima dată au văzut un trup care răspândea atâta mireasmă. Și camera în care a stat a scos bună mireasmă vreme de patruzeci de zile de la adormirea ei. Când au dezgropat-o, oasele ei erau ca bureții cei frumoși, galbeni. Toate oasele ei cântăreau cincizeci de dramuri[7]; atâta greutate aveau. Și a făcut Sofia pentru ele o frumoasă raclă, pe care o ținea în casa ei și spunea: „Sfintele Moaște ale bunicii mele”. Aveau un pat și se legau cu o frânghie ca să nu adoarmă. Și cu toate acestea nu simțeau oboseală din pricina rugăciunii. Și așa începeau tatlí. Jos era ciment, patul din două scânduri, un singur țol din zdrențe. Nimic altceva, nici ceva cu care să se acopere. Numai acel țol din zdrențe. Când bunica începea tatlí, mâinile și le ridica în sus. Numai așa se ruga. Sofia era copil mic atunci. Când mergea la ea, o vedea rugându-se, iar mâinile îi ajungeau la tavan.
– Este cu putință așa ceva? a întrebat o soră.
– Era la înălțime, nu călca pe pământ. Și era mică de statură. Atât de sfințită era. O chema Fevronia și a devenit și monahie. Duhovnicul ei s-a gândit că nu se poate ca o astfel de femeie înduhovnicită să nu devină monahie. Iar ca monahie, mult mai multă nevoință făcea. Câtă dragoste avea! Ce rugăciune avea!
De multe ori Sofia venea la mine acasă și–mi spunea:
– Hai, Măriuță, să mergem să facem rugăciune! Vii în seara aceasta să facem rugăciune?
Abia așteptam să-mi spună asta. Odată am mers la Bisericuța Sfântului Arhanghel Mihail, acolo unde avem măslinii. Acolo mergeam și făceam singure priveghere de toată noaptea. În acea zi trebuia să vină și preotul să facă priveghere de toată noaptea. Noi am mers mai devreme. În spatele bisericuței era numai pietriș. Atunci Sofia m-a întrebat:
– Vrei să mergem în spatele bisericuței să ne rugăm?
Era întuneric beznă; nu se vedea nici un pic de lumină. Am mers acolo, am îngenuncheat și Sofia a început tatlí-ul. A început să se roage, să rostească cuvinte de dragoste față de Hristos. Și s-a rugat atât de mult, încât, în întuneric, îi vedeam fața strălucitoare, iar obrajii trandafirii. Pentru o clipă a tăcut. Nu se auzea nimic și din această pricină m-am temut. Și văzând că nu vorbește, m-am gândit că a pățit ceva și am mișcat-o puțin. Atunci ea mi-a spus:
– Ai văzut-o pe Stăpâna și Doamna lumii? I-ai văzut pe Sfinții Apostoli? L-ai văzut pe Apostolul Pavel?
– Cum să-i văd eu? Tu îi vezi.
Apoi ne-am ridicat de acolo, am luat-o de mână și am mers în biserică. Aici a început metaniile, metanii și iarăși metanii. Chipul ei era luminat și strălucea. Aveam lacrimi, umilință. Erau și alte fete care se nevoiau, rosteau Rugăciunea minții și făceau tatlí. Ce ani frumoși!
– Maică Stareță, dar ce înseamnă cuvântul tatlí?, a întrebat o soră.
– Preadulce Iisuse! Iisuse preadulce!
Ele se rugau mai mult în turcă. Atunci i-am spus Sofiei:
– Ia stați puțin! Pe toate le spuneți în turcă? Noi să nu înțelegem ce-I spui lui Hristos?
Și așa a început să se roage și în greacă, spunând: „Îmbracă-mă cu veșmântul nemuririi; încalță-mă cu sandale, ca să merg pe calea mântuirii”[8]. Cum le spunea! Cum le potrivea! Ce cuvinte poetice erau! Toată Evanghelia o spunea ca o rugăciune improvizată. Ah! Îmi aduc și acum aminte de acele pietricele. Cum îngenuncheam pe ele! Răbdăm noi astăzi astfel de lucruri? Atunci aveau lepădare de sine. Iar dimineața vedeai chipurile lor, o, Maica Domnului! Ce strălucitoare erau, ce sfinte, ce smerite! Se rugau mult. O astfel de rugăciune nu am mai întâlnit. Aveau și multă dragoste pentru Hristos, foarte multă dragoste. Ne întâlneam atunci și nu aveam nimic altceva în mintea noastră, fără numai pe Dumnezeu. Și discutam numai despre cum este Dumnezeu acolo sus, cum este Raiul, cum sunt cele cerești. Ne sărutam una pe alta și din gurile noastre ieșea bună mireasmă, la fel și din capetele noastre. Ce era atunci! Ce frumusețe! Să pleci din biserică și să nu vorbești deloc! Duhovnicul ne spunea:
- Dacă veți vorbi după ce veți ieși din biserică, să știți că veți pierde Harul lui Dumnezeu.
Când ajungeam acasă, spuneam de trei ori, „Slavă Ție, Dumnezeule!”, iar din gură ne ieșea buna mireasmă a Dumnezeieștii Împărtășanii. Toată camera se umplea de mireasmă ca și cum aș fi tămâiat. Atât de mult! Credeți-mă!
[1] Cf. Matei 10, 42.
[2] Partea de nord a provinciei grecești Epir se află în componența Albaniei.
[3] Ieromonahul Petru, Un episcop ascet – Sfântul Nifon, episcopul Constanțianei Ciprului.
[4] Sinaxarul Mare al Bisericii Ortodoxe, vol. 10, editura Matheos Langis, Atena 1950, p. 134.
[5] Din această pricină la bisericuța Starețului Ieronim liturghisea de obicei un oarecare Părinte Nicolae, din cele spuse de Maica Evpraxia.
[6] Pastă de susan din care se prepară halvaua.
[7] Veche unitate de măsură pentru greutate egală cu 3,18-3,23 grame.
[8] Din Slujba Tunderii în Marea și Îngereasca Schimă.
