Dacă vă e dor de tatăl sau de bunicul de la țară, de mama sau de bunica…

Dacă vă e dor de tatăl sau de bunicul de la țară, de mama sau de bunica, dacă ei nu mai sunt pe lumea asta, mergeți la spital și-i găsiți pe hol.

Dacă vin singuri, neînsoțiți de copiii de la oraș, îi vedeți cum se opresc în fața clădirii imense; le e teamă să intre, se simt copleșiți de mulțime, de forfotă, dar nu se panichează. Se uită domol la ce du-te vino e acolo, se feresc de iureșul halatelor, apoi, după ce-și scot căciula, pătrund pe hol. Unde e un haos și mai mare. Își scot biletul de trimitere, se lipesc de un perete când vine în viteză o targă mobilă, privesc discret și cu milă la persoana de pe targă. Dau să întrebe ceva, dar renunță; li se pare că tot ce se întâmplă acolo e mai important decât ei, care au venit „doar să se caute”. Găsesc o îngrijitoare care dă cu mopul printre picioarele pacienților. În sfârșit- își spune- pe ea o pot deranja, că nu-i ocupată să salveze vieți. Femeia se uită pe bilet și îi dă o explicație cu „pe coridor înainte, apoi la stânga, apoi la scări faceți dreapta, apoi, iar înainte”. Deși nu a înțeles nimic, nu insistă. Mulțumește și pleacă mai departe. Poate că și instinctul, care l-a ajutat să nu se rătăcească nici în viață, nici în pădure, îl călăuzește să ajungă în fața cabinetului. Se așază pe un scaun, își strânge cu grijă lângă el traista, în care a pus „10 ouă pentru doamna doctor”, își pune căciulă pe genunchi, își odihnește pe ea palma aspră, și așteaptă. Pentru că nu are telefon mobil, este singurul care privește în jur, îi studiază pe cei care intră și ies. Când se deschide ușa cabinetului, nu sare pe asistentă, nu este nervos că „stau de azi dimineață și nimeni nu se uită la mine”. Este singurul care nu este încruntat și nici schimonosit de boală; poate că-l dor și pe el multe, dar nicio clipă de pe față nu-i dispare blândețea.

Se deschide ușa cabinetului. „Doamna Muntean!” Mă duc lângă el și-l prind de mână. „Mergeți dumneavoastră, eu mai am timp”. Mă privește uimit, dă să se opună. „Mergeți, îmi amintiți de tata”. Cum nu mi-am mai putut opri lacrimile, a înțeles. S-a ridicat, și-a luat cu grijă traista și căciula, m-a privit în ochi și s-a îndreptat către cabinet.

Când a ieșit, cam după 20 de minute, m-a căutat cu privirea. „Doamnă…tu copilă, să-ți dea Dumnezeu sănătate”. (Scrisă în februarie 2015, la Târgu Mureș. Din păcate, au cam dispărut acei oameni, acum toată lumea se grăbește și toți sunt nervoși).

Cora Muntean

Sursa: Facebook – Gânduri ortodoxe

Total
9
Shares
Previous Post

Catedrala „Aghia Sofia” din Constantinopol, istorie și miracol

Next Post

Forme de manifestare…primitive?!

Related Posts