Despre „botezul prin turnare” sau cum e să te scufunzi fără să te uzi

Ierom. Petru Pruteanu

În ultima vreme, clerici şi mireni (mai ales din vestul României, dar nu numai) îmi pun diferite întrebări vizavi de „botezul prin turnare” care se practică în anumite regiuni şi tinde să devină o practică uzuală în mai toate Bisericile Ortodoxe locale. Şi pe internet circulă diferite filmuleţe şi poze smintitoare, în care preoţii săvârşesc un soi de „botez” inadmisibil, fără ca măcar să dezbrace pruncul, nemaivorbind de parodiile în cazul botezului celor maturi. Dar şi mai grav e că „viaţa bate filmul”, iar cazurile de acest gen sunt mult mai multe decât se pot găsi pe internet, iar reacţiile ierarhilor aproape că lipsesc, deşi i-am simţit pe unii preoţi că se tem totuşi ca episcopul să nu-i afle…

Pe de altă parte, un preot mi-a cerut ajutorul în scandalul pe care-l are cu superiorii săi bisericeşti. Aceştia îl acuză pe preot de „protestantism” şi „încălcarea canoanelor şi a tradiţiei”, auzind de intenţia lui de a merge să boteze un adolescent în râul din apropiere. Interesant, unde i-a botezat Apostolul Andrei pe primii daci dacă nu în Dunăre sau în Marea Neagră? Nu cumva, între timp, noţiunea de „Biserică Apostolică” a ajuns o vorbă goală?

Așadar, pornind de la aceste două premise, voi încerca să schiţez câteva idei importante din punct de vedere teologic, istorico-liturgic şi canonic. Bineînţeles, toate acestea pot fi extinse şi concretizate prin trimiteri bibliografice, dar la moment e bine să precizăm următoarele:

• Cuvântul „botez”(în greacă: βάπτισμα, de la verbul βάπτω → βαπτίζω) are mai multe sensuri, dar toate presupun intrarea cuiva sau introducerea a ceva într-un lichid, apoi scoaterea din acesta. Dicționarele ne dau următoarele sensuri: afundare/scufundare/imersiune, înmuiere sau chiar înec. Deci, pentru limbajul biblic şi patristic, botezul fără afundare totală în apă este un nonsens, iar Apostolii şi Sfinţii Părinţi folosesc anume acest termen şi nu προσχέω = a turna, λούω = a spăla, βρέχω = a uda,ραντίζω = a stropi sau καταστάζω = a picura.  Pentru a simplifica ecuaţia, suntem pe deplin îndreptăţiţi să traducem formula baptismală în felul următor: „Se scufundă robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh; Amin”. Această traducere literală nu lasă loc speculaţiilor, pentru că ele nici nu sunt îndreptăţite în vreun fel. Şi, devine clar că nu poţi să te scufunzi în apă fără să te uzi…
• Despre sensul duhovnicesc al afundării în apa botezului vorbeşte Sf. Apostol Pavel la Romani 6:4, Coloseni 2:12 şi mai mulţi Sfinţi Părinţi, printre care Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Nicole Cabasila ş.a. Toate aceste texte vorbesc despre afundarea completă în apa botezului ca simbol al morţii şi învierii, al naşterii din nou şi al spălării depline. Săvârşirea botezului doar prin turnare înseamnă ignorarea simbolismului morţii şi al învierii, şi mutarea întregului accent doar pe aspectul curăţitor al Tainei (cf. Chiril al Ierusalimului, „Cateheza II mistagogică”).
• Înaintemergătorul Ioan boteza în Enom, aproape de Salim, pentru că „acolo erau ape multe” (cf. Ioan 3:23). Şi Hristos, după ce a fost botezat de Ioan în Iordan, „a ieşit din apă” (Matei 3:16). De asemenea şi Filip l-a botezat pe etiopian în apă, după care a ieşit din ea (Fapte 8:38-39). Deci, Scriptura nu lasă nici un pic de îndoială asupra formei botezului, iar celelalte cazuri de botezuri în care nu este menţionată apa (Fapte 2:41, 9:18 ş.a.), acelea au avut loc, cel mai probabil, în bazinele/fântânile destinate spălărilor rituale ale iudeilor sau în alte locuri unde era posibilă scufundarea în apă. De exemplu, în regiunea Sionului au fost găsite zeci de bazine pentru spălările rituale, iar evreii mai bogaţi aveau astfel de bazine chiar în casă; de asemenea şi grecii, şi romanii. Prin urmare, nu trebuie să ne mire faptul că toate vechile scrieri liturgice („Didahia”, „Rânduiala Bisericii Egiptene”, „Constituţiile Apostolice”, „Testamentum Domini” ş.a.) vorbesc despre botezul prin afundare în apă, având în vedere că primele biserici erau de fapt case particulare puse la dispoziţia comunităţii pentru săvârşirea cultului. În aceste bazine, ca şi în baptisteriile de mai târziu, oamenii maturi intrau până la brâu sau până la piept, apoi, punându-le preotul sau episcopul mâna pe cap, se scufundau complet de trei ori. Copiii şi pruncii erau băgaţi şi scoşi complet din apă la fiecare scufundare, mai ales dacă nu erau baptisterii speciale pentru copii şi maturi, aşa cum vedem la Sfânta Sofia din Constantinopol.
• Importanţa întreitei afundări în apă este subliniată de Canonul 50 Apostolic care spune:„Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se face întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28:19)”. Cea mai veche scriere creştină extrabiblică, „Didahia celor 12 apostoli” (sec. I), de asemenea stabileşte ca normativ botezul complet, prin întreită afundare, admiţând turnarea doar pentru cazurile când nu este suficientă apă. Iată ce spune Didahia la cap. 7: Aşa să botezaţi: după ce i-aţi învăţat, botezaţi-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, în apă vie. Dacă nu aveţi apă curgătoare, atunci botezaţi-i în altfel de ape, dacă nu aveţi apă rece, folosiţi apă caldă. Dacă nu aveţi nici un fel de apă, turnaţi apă de trei ori pe cap, „în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt”. Mai târziu Biserica va accepta „botezul prin turnare” şi pentru cazurile când candidatul stă la pat şi nu poate fi afundat (cf. Ciprian al Cartaginei, „Scrisoare către Magnus”). Totuşi, un astfel de botez era recunoscut doar prin iconomie şi nu era acceptat ca normativ, după cum vedem şi din cazul lui Novaţian, despre care scrie Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească (VI:43,14-15). Prin urmare, Biserica din Răsărit şi Apus (deopotrivă) accepta botezul prin turnare doar în două cazuri: când nu era suficientă apă (de exemplu, în pustiu sau în catacombe) şi atunci când candidatul nu putea fi afundat din cauza bolii. Acestea erau excepţii care nu puteau fi acceptate ca regulă!
• Drept dovadă, nu doar creştinii din Răsărit, ci şi cei din Italia sau Africa de Nord aveau peste tot baptisterii. O bună parte dintre ele se păstrează până astăzi şi ele mărturisesc despre botezul complet, prin afundare, pe care-l săvârşeau creştinii din Apus în acele vremuri. Din păcate, mult mai puţine sau aproape absente sunt baptisteriile pentru adulţi în Spania, Portugalia, Franţa, Britania sau Germania, iar cristelnițele pentru copii arareori permit afundarea lor completă în apă. Şi iată că după sec. VIII, când Biserica din Apus ajunge sub dominaţia dinastiilor franco-germane sau spaniole, anumite tradiţii locale încep să devină normative pentru întreg Apusul. Aşa s-a întâmplat nu doar cu „botezul prin turnare”, ci şi cu „Filioque” şi cu alte tradiţii liturgice sau dogmatice, care n-au apărut la Roma, Milano sau Cartagina – primele mari centre ale Bisericii Latine – ci în provinciile îndepărtate ale Apusului.
• Deşi, la începutul celui de-al doilea mileniu, practica „botezului prin turnare”devenise aproape dominantă în Apus, mari teologi apuseni precum Toma d’Aquino (sec. XIII) ş.a. dădeau totuşi prioritate botezului complet, prin afundare (dar nu-i clar dacă se făcea o singură afundare sau trei). Mai târziu, teologii apuseni încep să argumenteze teologic faptul că βάπτισμα nu înseamnă neapărat afundare, făcând trimitere la texte biblice precum Marcu 7:3-4 sau Luca 11:38, nemaivorbind de exprimările metaforice de la Luca 12:50, Fapte 1:4-5; 11:15-17. De asemenea, tot mai des se făcea referire la botezul bolnavilor şi la o frescă din catacombe unde botezul era săvârşit prin turnare (deşi, la o privire atentă a imaginii, se vede totuşi un râu). Drept urmare, în scurt timp nici italienii nu mai foloseau baptisteriile, iar singurul mod de administrare a botezului a devenit aspersiunea, adică turnarea. Chiar şi icoanele occidentale ale Botezului Domnului au început să-l arate pe Ioan turnând cu ulciorul apă peste Hristos, ceea ce pare aproape comic. Conciliul II Vatican a încercat o revenire la botezul prin afundare, dar acesta rămâne totuşi o excepţie extrem de rară la romano-catolici.
• Problema recunoaşterii „botezului prin turnare”săvârşit de romano-catolici este una foarte complexă. Marii Părinţi ai Bisericii precum Fotie al Constantinopolului (sec. IX), Teodor Balsamon (sec. XII) sau Marcu al Efesului (sec. XIV) considerau că latinii nu trebuie rebotezaţi, ci să fie primiți prin Mirungere ca alţi „eretici moderaţi”. Această poziţie a fost confirmată şi de Sinodul de la Constantinopol din 1484, apoi impusă Sinodului de la Moscova din 1667. Ceva mai târziu însă (probabil mai mult din motive politice decât teologice), un alt Sinod de la Constantinopol, din anul 1755, hotărăşte (re)botezarea romano-catolicilor, considerând că Părinţii din vechime se refereau doar la gradul de rupere a latinilor de Biserică şi nu la forma botezului, neştiind că latinii, pe lângă ereziile dogmatice evidente, au renunţat şi la afundările botezului, care pentru greci totdeauna au fost determinante, mai ales datorită termenului βάπτισμα. O abordare asemănătoare o observăm şi în Canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic şi 95 Trulan, care recunosc prin iconomie botezul arienilor şi a altor eretici. Βineîneţeles, romano-catolicii nu sunt mai rătăciţi decât arienii, dar acelora le era recunoscut botezul în primul rând datorită celor trei afundări şi abia în al doilea rând datorită numirii celor Trei Persoane, chiar dacă ei Îl considerau „Dumnezeu deplin” doar pe Tatăl. Totodată, aceleași canoane prevăd rebotezarea eunomienilor pentru că au o singură afundare – formă care vorbea despre nerecunoașterea Treimii. Tot o singură afundare au şi neoprotestanţii de astăzi, dar fără nici o legătură cu eunomienii, ci ca o veche practică apuseană care, ţinând seama de ereziile locale, se vedeau obligaţi să accentueze mai mult unitatea Treimii, decât diferenţa dintre Persoanele Ei.
• Modalitatea de a împăca cele două lumi paralele, în care „fiecare are dreptate în felul lui”, este foarte complicată. (…) Noi însă avem rânduieli apostolice care ne indică calea cea mai sigură şi, conform acestora, nu există nici un temei pentru a recunoaşte automat „botezul prin turnare” şi a-l săvârşi la scară largă, chiar dacă nu avem suficientă apă sau/şi candidatul are interdicția expresă a medicilor de a fi scufundat în apă. (Iar dacă vrem ca excepţiile să devină reguli, atunci să renunţăm şi la veşminte, punând în loc de epitrahil un fular sau o curea, căci şi acest lucru e permis în situaţii excepţionale). „Botezul prin turnare” a fost şi trebuie să rămână o excepţie, iar pentru cazurile ordinare este important să insistăm pe forma corectă a botezului, prin afundare completă de trei ori, aşa cum prevede Canonul 50 Apostolic şi întreaga Tradiţie a Bisericii (a se vedea G. Metallinos, „Mărturisesc un botez”).
• Prin influență apuseană, mai ales în zonele care mult timp au fost ocupate de romano-catolici (Ardealul, Banatul, Vestul Ucrainei etc.), foarte mulţi preoţi ortodocşi săvârşesc „botezul” doar prin turnare/stropire, fără să aibă vreun motiv serios. Mai mult decât atât, multe biserici nici măcar nu au cristelnițe, iar dacă le au, nu le folosesc. Generaţii întregi de ortodocşi din mai toate „ţările ortodoxe” sunt „botezaţi” greşit. Prin contact cu Biserica Greacă şi mai ales cu Muntele Athos, unde botezul prin afundare se respectă cu multă acrivie, mulţi ortodocşi români, ruşi, ucraineni, sârbi sau bulgari au început să se îndoiască de valabilitatea botezului lor. Această îndoială este oarecum legitimă, observându-se indiferenţa şi nonşalanţa cu care se încalcă canoanele şi Tradiţia Ortodoxă. Mai mult decât atât, preoţii nu fac nici un efort pentru a explica credincioşilor cum trebuie săvârşit botezul, ci acceptă fără nici o dificultate rugămintea părinților de a nu afunda pruncul. Părinţii, dacă vor cu adevărat să-şi boteze copilul, trebuie să accepte practica Bisericii şi să trăiască după învăţătura Ei, iar dacă insistă pe un act formal, făcut de dragul unui obicei sau pentru o sesiune foto cât mai reuşită, preotul trebuie să aibă curajul să le spună că „au greşit ghişeul”. Prin aceasta Biserica nu va pierde nici un fiu adevărat (cum se tem unii preoţi, care se cred foarte responsabili), ci mai uşor îi va înlătura pe cei care vor să se strecoare în sânul Ei ca nişte „furi şi tâlhari”, intrând nu pe uşă, „ci sărind pe aiurea”. Există şi oameni care nu ştiu cum este corect, dar dacă li se explică că botezul corect se face doar prin întreită afundare şi ei nu acceptă aceasta, cum vor accepta întregul mod de viaţă pe care-l cere Biserica celor botezaţi? Sau poate unii preoţi ar trebui să recunoască că nu-i interesează mântuirea celor pe care-i udă pe cap, ci le iau doar banii…
• În ideea rezolvării problemelor deja existente şi a corectării situaţiei de mai departe, consider că fiecare Biserică Locală în parte sau poate toate împreună (la nivel panortodox) să ia nişte hotărâri sinodale clare pentru rezolvarea acestei situaţii de tulburare, îndoială şi neorânduială. Şi întrucât majoritatea întrebărilor la acest subiect au venit din partea unor clerici şi credincioşi din Biserica Ortodoxă Română, risc şi îndrăznesc să propun un proiect al unei hotărâri de Sinod, pe care ierarhii şi teologii români ar putea-o îmbunătăţi, adopta şi aplica. Aşa văd eu textul acestui proiect de hotărâre sinodală:

***

1. Toţi fiii Bisericii Ortodoxe Române, care de-a lungul timpului şi până în prezent au fost botezaţi fără cele trei afundări prevăzute de Canonul 50 Apostolic, ci prin afundare parţială sau prin turnare/stropire, prin iconomia harului pe care Dumnezeu l-a dat Bisericii şi prin această hotărâre sinodală, sunt recunoscuţi ca fiind botezaţi valabil şi hotărâm ca de acum înainte să nu se mai pună problema validităţii botezului sau rebotezării lor.
2. Botezul prin turnare/stropire s-a generalizat în unele zone ale României prin influență eterodoxă, această practică, însă, nu trebuie tolerată în continuare. În prezent, toate parohiile BOR îşi pot manifesta liber slujirea liturgică şi misionară şi trebuie să se îngrijească să aibă cristelniţă şi să săvârşească botezul corect, prin întreita afundare. Botezul prin turnare nu poate fi acceptat, chiar dacă este cerut cu insistenţă de părinţi ci, mai ales în astfel de situaţie, trebuie intensificată cateheza prebaptismală şi lucrarea misionară.
3. Episcopii trebuie să se îngrijească ca în cuprinsul fiecărei eparhii să fie cel puţin 2-3 baptisterii pentru botezarea adulţilor şi aceştia să fie botezaţi doar acolo, de preotul paroh al candidatului (care l-a şi catehizat), cu permisiunea parohului/eclesiarhului unde se află baptisteriul. Până la construirea baptisteriilor sau în alte cazuri speciale, botezul poate fi făcut şi în râuri, lacuri sau în mare, dacă există apă curată şi condiţii pentru săvârşirea slujbei în condiţii decente.
4. Conform Tradiţiei Bisericii, botezul prin turnare se acceptă doar dacă nu există suficientă apă sau candidatul este grav bolnav şi nu e posibilă afundarea lui. Dacă nu există contraindicații medicale pentru udarea catehumenului bolnav şi afundarea este împiedicată doar de imposibilitatea de mişcare a bolnavului, udarea trupului cu apă sfinţită se face cât mai abundent posibil, în formă de cruce: de la cap până la picioare, apoi de la umărul drept spre cel stâng, aşa încât să fie sfinţit întreg trupul şi toate simţirile.
5. În toate cazurile, cei nou-botezaţi trebuie împărtăşiţi în aceeaşi zi, apoi cât mai des, pe parcursul întregii vieţi. Pentru a împărtăşi pruncii nou-botezaţi se recomandă ca botezul să se facă unit cu Liturghia sau imediat după aceasta, înainte de consumarea Sfintelor Taine, aşa încât pruncul să poată primi măcar o picătură de Sfântul Sânge.
6. Episcopii să supravegheze cu multă stricteţe respectarea acestei hotărâri şi ei înşişi să fie exemplu în săvârşirea corectă a botezurilor. Slujitorii care de acum înainte vor încălca prezenta hotărâre să fie caterisiţi, conform canonului 50 Apostolic.

Sursa: teologie.net