198. De ce a trebuit să moară Iisus pentru noi tocmai răstignit pe cruce?
Pentru mai multe, însemnăm câteva: a) pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai rușinoasa (Deuteron. XXI, 23; Gal. III, 13) și la ea erau osândiți cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborase ticăloșia noastră, de am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, de am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu și lucrare împotriva Lui, fapta de răstignire a lui Iisus Hristos fiind cea mai dușmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în același timp, și pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră; b) în același timp, în suferirea morții celei mai rușinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia și iubirea Lui pentru noi.
Așadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de păcatele noastre, arătate chiar în această faptă rușinoasă a noastră, dar, în același timp, de iubirea nemărginită a Domnului care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au unit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului și pe ea, iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL zice: “Acesta a fost scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la El prin cărturarii și fariseii puși la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă și a scăpat lumea de stăpânirea lui”.
199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură rușinoasă și dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim ?
Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrățișat-o cu iubire și pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată rușinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne rușinăm și să ne căim de păcatele noastre și să luptăm împotriva lor, îmbrățișând și noi crucea cum a îmbrățișat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioșăm de iubirea Lui, care ne-a mântuit prin ea de ele și să o slăvim.
Nu te gândești la ostenelile și la suferințele ce le-au îndurat părinții tăi, după urma neascultării tale? Rușinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotriva, slăvești iubirea lor față de tine și sporești căința ta. Dar nici Hristos nu se rușinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale față de noi. Se va rușina El de iubirea Sa față de noi, arătată pe Cruce ? Nu, ci pururi și-o amintește și ne-o amintește, căci prin ea ne-a șters păcatele și prin faptul că ne-o amintește ne câștigă iubirea noastră față de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că și-a vărsat sângele pentru noi și ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înțelege de moartea pe Cruce. Că de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I Cor. XI, 26).
La Domnul Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea, decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos și Crucea Sa sunt de nedespărțit. Crucea a devenit “semnul Fiului omului”. Ea se va arăta pe cer împreună cu El (Matei XXIV, 30) și când va veni să judece lumea, ca să rușineze pe cei ce nu s-au căit și nu au primit iubirea Lui, cât au viețuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus, cea mai înaltă jertfă și orice altar trebuie cinstit (Ieșire XXIX, 37).
200. Mai sunt și alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea ?
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului și o socotește puterea lui Dumnezeu: “Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. I, 18). Și iarăși: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care mie lumea s-a răstignit și eu lumii” (Gal. VI, 14). Aici Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce și iubirea Domnului Iisus Hristos față de noi, care le-a omorât, așa înseamnă ea și străduința noastră de a le omorî în noi prin osteneli și înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos și prin iubirea față de El.
Sfânta Scriptură socotește Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce despărțea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Pe Cruce, Dumnezeu, de Care ne îndepărtasem, a îmbrățișat iar omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu și de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credință, arătam că primim această împăcare și că ne întâlnim cu El pe acest loc sau în acest semn al păcii. “Pentru că El este pacea noastră, care a făcut amândouă una și peretele cel din mijloc al zidului a sfărâmat…, ca pe amândoi să-i zidească întru Sine, într-un om nou făcând pace și pe amândoi să-i împace într-un trup, cu Dumnezeu, prin Cruce, omorând vrajba întru dânsa” (Efes. II, 14-16). “Că intru El bine a voit să locuiască toată plinirea și printr-Însul să împace toate spre Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Colos. I, 19-21). “Ștergând zapisul ce era asupra noastră, care era protivnic nouă și pe acela L-a luat din mijloc, pironindu-L pe cruce; dezbrăcând începătoriile și domniile, L-au vădit de față, arătându-i biruiți pe dânsii întru dânsa” (Colos. II, 14 și 15).
Prin Cruce S-a înălțat Iisus Hristos la slavă (Filip. II, 8, 9; Luca XXIV, 26; Ioan XVII, 1). Dacă ar fi fost lucru de rușine pentru El, nu S-ar fi înălțat prin ea. Crucea e semnul care apără pe cei ce-l au în frunte (Iezechiil IX, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămați pe cei ce o au întipărită pe ei (Apocalips VII, 2-3; IX, 4).
Mântuitorul însuși spune: ” Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor și necazurilor, dar lupta și necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Și, oare, nu e bine ca semnul pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă și cu mâna, ca și mai ușor să-și aducă aminte de Crucea lui Hristos și de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoștință față de El și de a lupta împotriva păcatelor ?
201. De ce s-au pus în simbol cuvintele; “în zilele lui Pilat din Pont”?
Pilat din Pont nu era o persoană particulară, ci un deținător al puterii de Stat. Amintindu-l în Simbol, Sfinții Părinți au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întâmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe. Apoi Părinții au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poartă întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de câțiva răufăcători de rând, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cât de jos ajunseseră legile și orânduirile publice omenești din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aștepta El de la niște răufăcători de rând ?
