202. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele “și a pătimit”, odată ce s-a spus că “S-a răstignit” ?
Cuvintele “și a pătimit” arată încă odată că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat și a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a pătimit numai cu trupul, nu și cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate patimi. Sf. IOAN DAMASCHIN zice: “Spune-mi că Dumnezeu a suferit în trup, dar în niciun caz că Dumnezeirea a suferit prin trup”.
203. Alt înțeles nu mai au cuvintele “și a pătimit” ?
Da. Iată și acest înțeles: Fiul lui Dumnezeu, deși n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră și păcatele ei, a luat totuși slăbiciunile noastre: nevoia de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putința de a muri și putința de a suferi durere trupească și sufletească. Dar din potolirea nevoii de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu și-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuința, respingând toate ispitele. De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte și de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omenești, ca să sufere pentru noi durerea până la capătul ei, adică până la moarte. El știa că păcatul a intrat în firea omenească și se menține în ea prin dorința de plăcere și prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea până la capăt, a întărit firea, în așa fel, că a scos din ea și acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte si însăși moartea, în firea Sa omenească, și drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de moarte. “Cu moartea pe moarte a călcat”.
Dar Hristos a învins moartea și din pricina că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii. “Deci toată firea noastra era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul într-o neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale.
Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osândă, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om și neprimind ca obârșie a nașterii Sale după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, – ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morții, în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morții, nemaiavând aceasta în El, rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar cand moartea nu mai are plăcerea ca mama, care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica a morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam, se face născatoare a vieții veșnice).
Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desființat păcatul, care își are pricina în căutarea plăcerii și tot prin durere a desființat moartea.
204. De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele “și S-a îngropat”. Nu se înțelegea aceasta odată ce S-a răstignit?
Prin aceste cuvinte se arată mai întâi ca Iisus a murit cu adevărat. “Încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi a murit (Rom. V, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet și a fost așezat ca orice trup mort în mormânt.
În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morți. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici și ascuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol, ca o dovadă pentru învierea lui Iisus Hristos. Dar mormântul Lui a fost public. Ba chiar a fost păzit de slujitorii Iudeilor, care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii Săi și apoi să spună că a înviat (Matei XXXVII, 64).
205. Unde a fost sufletul Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt?
Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. IV, 9), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oameniii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc sau cu păcate personale, iar cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate, nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca să întoarcă prin propovăduirea Sa pe păcătoșii din iad, căci acolo nu se mai pot schimba sufletele. Așadar, sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc. El S-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos. Desigur, Iisus coborând la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înțeles trebuie explicat locul din I Petru III, 18-20: “Hristos odată pentru păcate a pătimit, Cel Drept pentru cei nedrepți, ca pe noi să ne aducă la Dumnezeu, omorându-Se cu trupul și înoind cu duhul, întru care și duhurilor ce erau în temnița pogorându-se a propovăduit, celor ce fuseseră odinioară necredincioase, când așteptau îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în zilele lui Noe, făcându-se corabia, întru care puține, adică opt suflete s-au mântuit de apă”. Dintre Sf. Parinti vorbeste clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop Sf. IRINEU, care zice : “Hristos S-a coborât în cele ce sunt sub pamânt și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în EL și au crezut în El toți care au nădăjduit în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă”. Iar Sf. IOAN DAMASCHIN spune: “Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptații, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; ca precum a predicat celor de pe pământ pace…, devenind celor credincioși cauză a mânturii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredința, tot astfel și celor din iad” .
206. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întâmplat în timpul morții?
Ea a rămas unită cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărțit de trupul și de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad, n-ar mai fi fost și Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost Trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. IOAN DAMASCHIN spune: “Chiar dacă a murit ca om, și chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărțit de Trupul Lui prea curat, totuși Dumnezeirea nu s-a despărțit de cele două, adică de suflet și de trup, și astfel nici unicul ipostas nu s-a despărțit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost și ipostas Cuvântului și al sufletului și al trupului. Niciodată nici sufletul, nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvântului”.
Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice și numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului și a eliberat pe drepții de acolo. De aceea numește Sf. IOAN DAMASCHIN sufletul Domnului care merge la iad “sufletul îndumnezeit”.
207. Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios și sufletul Lui îndumnezeit numai după înviere ?
Este adevărat. Dar nestricăciunea și îndumnezeirea au doua intelesuri. Trupul Domnului, inainte de inviere, a fost nestricacios, in intelesul ca nu se putea desface in pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi parasit de suflet. De-abia dupa inviere devine nestricacios, in intelesul ca nu mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere, nu mai poate muri. Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului. Tot doua intelesuri are indumnezeirea sufletului. Inainte de inviere sufletul era indumnezeit, in intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de Dumnezeirea Cuvantului. Dar dupa inviere e indumnezeit in intelesul ca lucrarea Sa e coplesita cu totul de lucrarea Dumnezeirii.
208. Care este articolul al V-lea din Simbolul Credintei ?
Este următorul: “Și a înviat a treia zi, după Scripturi”.
209. Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos “a înviat”?
Cea mai mare însemnătate. Învierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvârșire mântuiți. Căci, în primul rând, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci și aceea că El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului și împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând, învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămâne veșnic prefăcute în țărâna, ci vor învia. Căci trupul lui Hristos e pârga firii noastre, și precum El a înviat, așa vor învia și trupurile noastre. Astfel învierea lui Hristos e temelia credinței noastre. Dacă n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire și nici noi n-am avea siguranța că înviem. De aceea, Sf. Apostol PAVEL spune: “Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră, încă sunteți în păcatele voastre, încă și cei ce au adormit întru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a înviat din morți, începătura celor adormiți S-a făcut, ca de vreme ce prin om S-a făcut moarte, prin om și învierea morților. Ca precum întru Adam toți mor, așa întru Hristos toți vor învia” (I Cor. XV, 17-18, 20-22).
210. Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viața dinainte de moarte sau înseamnă și o prefacere a acelui trup ?
Învierea nu e numai o revenire a trupului la viața dinainte de moarte, ci înseamnă și o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă și cea din urmă pe drumul mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desăvârșita prin Înviere. Dacă lucrarea Lui de mântuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieții noastre cu viața Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Și atunci viața Lui și a noastră după înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce. Dar lucrarea de mântuire a constat și într-o desăvârșire a firii noastre, slăbită de păcat și desăvârșirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întâi în firea Sa, până la capăt, ca apoi prin împărtășire din ea, să se desăvârșească și firea noastră. Și capătul acesta al desăvârșirii firii noastre în Sine, l-a ajuns Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârșit, după asemănarea lui Hristos cel Înviat.
211. În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin înviere? Ce a însemnat învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întâi, ca să știm ce va însemna ea și pentru noi toți, atunci când ne vom împărtăși de ea ?
Am spus mai înainte că prin înviere, trupul Domnului a ajuns nemuritor și liber de trebuințele materiale și de durere. Așa vor ajunge și trupurile noastre înviate. Prin Înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea și moartea. Chiar dacă El a mâncat după Înviere, n-a făcut-o dintr-o necesitate, ci ca să “învedereze adevărul Învierii”. Apoi, trupul Domnului a devenit luminos și plin de slavă, așa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui S-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deși oamenii n-o puteau vedea, pentru că nu se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei. Așa vor fi și trupurile noastre după înviere. Căci zice Apostolul PAVEL: “Așa și învierea morților. Seamănă-se întru stricăciune; scula-se-va întru nestricăciune; seamănă-se întru necinste; scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune; scula-se-va întru putere; seamănă-se trup sufletesc; scula-se-va trup duhovnicesc” (I Cor. XV, 42-44).
