Despre recursul către Papă

Un alt sinod este întrunit la Cezareea Capadociei de către Sfântul Vasile cel Mare, iar un altul este întrunit, la porunca împăratului Valens, de către cei din Mediolan, unde este ales episcop fostul eparh, Ambrozie. Şi iată ce rugăminte a înălţat Valens către  Dumnezeu după hirotonia lui Ambrozie: „mulţumită Ţie, Stăpâne atotţiitorule şi Mântuitorul nostru; căci eu trupurile, iar Tu sufletele le-ai încredinţat bărbatului acestuia şi, voturile noastre, drepte le-ai arătat” [Teodoret, Istoria bisericească, 219, 14]. Aşadar nici în Apus şi nici în Italia însăşi nu se cerea părerea Papei pentru întrunirea sinodului sau pentru hirotonia episcopilor. Un alt sinod este întrunit la Antiohia, de către Meletie, şi un altul mai mare, iarăşi la Antiohia, care a şi trimis o epistolă sinodală către episcopii Italiei şi Galiei în care li se adresează acestora în felul următor: „De Dumnezeu iubitorilor şi preacuvioşilor împreună slujitori fraţi din Italia şi Galia… bucuraţi-vă în Domnul” [Sf. Vasile cel Mare, Epistola 92, Către cei din Italia şi Galia]. Între aceştia era cuprins şi episcopul Romei.

În toate aceste sinoade nu se vede nicăieri autoritatea sau primatul, sau hegemonia, sau privilegiul de a i se adresa cu recurs, sau superioritatea, sau dreptul administrativ al Papei, sau altceva din cele pe care Papa le pretinde astăzi. Marele sinod de la Antiohia este ultimul care are loc în perioada dintre primul şi al doilea Sinod Ecumenic. Două lucruri sunt demne de observat în această perioadă: căutarea, prin sinodul de la Sardica, a unei instanţe de recurs şi limbajul dispreţuitor şi egoist al Papei Damasus pe care l-a folosit când le-a scris „episcopilor pe care el i-a lăsat conducători” [Teodoret, Istoria bisericească, 295, 3] şi pe care-i numeşte fii preacinstiţi şi faţă de care se exprimă dispreţuitor. Dreptul de recurs, nerecunoscut de niciunul dintre sinoade, a fost atacat şi de sinodul de la Cartagina, care a reuşit să-i dea o lovitură de moarte.

Despre acest sinod vom discuta la locul potrivit. Limbajul dispreţuitor al lui Damasus este aspru condamnat de către Sfântul Vasile cel Mare în scrisoarea lui către episcopul Eusebiu de Samosata: „Adresându-se el celor din Apus şi povestind toate cele ale fratelui Dorotei, de ce a trebuit să-i dea iarăşi epistole pentru călătorie? Căci mie mi-a parvenit cea a lui Diomid în care se spune: «nu trebuia să-l rogi fiindcă, zice el, omul acesta este semeţ». Căci cei care-şi cultivă obiceiurile semeţe, acestea crescând, devin mai dispreţuitoare. Şi dacă se milostiveşte Domnul de mine, ce altceva voi mai cere pe deasupra? Iar dacă mânia lui Dumnezeu stă asupra noastră, de ce ajutor ne este îngâmfarea apuseană? Cei ce nici nu ştiu şi nici nu primesc să înveţe adevărul, stăpâniţi fiind de bănuieli mincinoase, fac astăzi cele ce a făcut mai înainte Marcel: adică faţă de iubitorii de certuri vestind adevărul lor, iar pe de altă parte adeverind eresul prin ei înşişi. Căci eu însumi, fără (a face caz de) cinul comun (nouă), voiam să le trimit lor ceea ce este mai înalt; iar despre cele bisericeşti nimic decât numai cele ce se spun pe ascuns, căci nici nu ştiu adevărul celor de lângă noi, nici calea prin care l-ar primi dacă ar învăţa; şi nimic despre faptul că nu trebuie a-l împovăra pe cel pe care-l smeresc ispitele, nici a-i socoti rangul mândrie, căci este de ajuns numai păcatul pentru a te arăta duşman lui Dumnezeu” [Epistola 239]. Ieronim, care la puţină vreme după Damasus a fost ales pe scaunul acestuia, condamnă şi el orgoliul episcopilor Romanilor spunând în epistola sa către Evagrie următoarele cuvinte vrednice de amintit: „Biserica Romei nu trebuie socotită ca fiind altfel decât oricare Biserică din lumea toată. Căci unde există episcop, fie la Roma, fie la Vezuviu, fie la Constantinopol sau Regia sau Alexandria sau Tanae, el este de aceeaşi valoare şi de aceeaşi preoţie. Nici puterea bogăţiei, nici umilinţa sărăciei nu-l fac pe episcop mai înalt sau mai mic; căci aceştia sunt toţi urmaşi ai Apostolilor” [Th. Vallianos, Adevărul Bisericii celei Soborniceşti, Atena, 1854].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Total
19
Shares
Previous Post

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul – 02. Familia Staretului

Next Post

Bucuriile lumeşti sunt bucurii materiale

Related Posts