În viața creștinului deznădejdea și nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care stă, nepăsarea îl face să cadă.
Deznădejdea îl lipsește pe om de bunurile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să se slobozească de relele care-l îngreuiază. Nepăsarea te coboară chiar și din Ceruri, în timp ce deznădejdea te surpă cu totul în adâncul răutății. Caută și vezi ce putere au amândouă.
Diavolul a fost la început înger bun, dar pentru că a arătat nepăsare și a fost stăpânit de deznădejde, a căzut în atâta răutate, încât nu se mai poate ridica. Că a fost bun la început, o adeverește Domnul când spune: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din Cer” (Luca 10, 18). Asemănarea lui cu fulgerul arată atât strălucirea stării lui de mai înainte, cât și nestăvilita lui cădere.
Apostolul Pavel era hulitor, prigonitor și ocărâtor, dar fiindcă nu a fost stăpânit de deznădejde și s-a ridicat din păcat, a devenit asemenea cu Îngerii. Iuda a fost apostol, dar fiindcă a arătat nepăsare, a devenit trădător. Tâlharul, după atâtea nelegiuiri pe care le făcuse, nu a deznădăjduit și astfel a intrat în Rai înaintea tuturor. Fariseul, deoarece s-a mândrit, a căzut din înălțimea virtuții, iar vameșul, fiindcă nu a deznădăjduit, s-a suit atât de sus, încât l-a întrecut în virtute pe fariseu.
Vrei să-ți arăt și cetate întreagă care a făcut la fel? Cetatea ninivitenilor în felul acesta s-a mântuit, cu toate că hotărârea lui Dumnezeu i-a dus la deznădejde, căci nu le-a spus cum că se vor mântui, dacă se vor pocăi, ci numai: „Încă trei zile și Ninive va fi distrusă” (Iona 3, 4). Dar cu toate că Dumnezeu amenințase, cu toate că Iona striga, cu toate că hotărârea nu suferea amânare sau micșorare, ninivitenii nu și-au pierdut curajul și nădejdea. Dar pentru ce nu a pus niciun termen? De ce nu a spus „Dacă se vor pocăi, se vor mântui”? Ca să luăm pildă noi, ca atunci când vom auzi sentința de condamnare a lui Dumnezeu fără amânare și fără micșorare, nici așa să nu deznădăjduim, ci să ne pocăim.
Așadar, pe acestea avându-le în vedere, niciodată să nu deznădăjduim. Nicio altă armă nu este mai eficientă în mâna diavolului ca deznădejdea. De aceea nu-i pricinuim atâta bucurie când păcătuim, pe cât atunci când deznădăjduim…
Așadar, cunoscând că Părintele nostru cele ceresc, Păstorul cel bun, nu numai că nu ne disprețuiește atunci când ne întoarcem la El, ci cu mai multă bucurie și afecțiune ne primește, decât pe cei care au izbutit în virtute. Cunoscând că nu numai nu-i pedepsește pe cei rătăciți, ci iese în căutarea lor și se bucură mai mult pentru ei atunci când îi află, decât pentru cei pe care îi are alături de El, nu trebuie nici să deznădăjduim, când ne aflăm în păcat, dar nici să ne încredem în noi înșine atunci când facem binele, ci și atunci când păcătuim, să ne pocăim, și atunci când lucrăm virtutea, să luăm aminte să nu cădem. Pentru că pierdere a mântuirii înseamnă amândouă acestea, adică și atunci când ne încredem în noi înșine, aflați fiind pe calea virtuții, dar și atunci când deznădăjduim, căzuți fiind în păcat…
Așadar, „astăzi”, adică cât ține această viață, să nu deznădăjduim. Sprijinind nădejdile noastre în Domnul și aducându-ne aminte de nespusa Sa iubire de oameni, să aruncăm departe de noi toată răutatea, să ne prindem de virtute, să arătăm neîntreruptă pocăință, să ne curățim aici de toate păcatele noastre, ca să putem sta cu îndrăznire la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos și să intrăm în Împărăția Cerurilor cu Harul Dumnezeului nostru.
Din Cartea: „Subiecte de viață”, II, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Mănăstire Paraclitu.
