– Gheronda, unde greșesc de îmi apare o piedică atunci când am de gând să priveghez la chilie?
– Dacă îngăduie Dumnezeu piedica, înseamnă că va ieși ceva mai bun.
– Dar și atunci când asta se întâmplă mereu?
– Atunci înseamnă că există mândrie.
– Gheronda, nu-mi dau seama dacă există mândrie.
– Poţi să-ţi dai seama și din felul cum aranjezi lucrurile. Dacă le dai întâietate treburilor și după aceea rugăciunii, dai drepturi ispititorului să-ţi aducă piedici. Iar dacă cineva dă mai multă importanţă treburilor decât celor duhovnicești, oare asta nu este mândrie? Este și mândrie și lipsă de evlavie.
– Gheronda, ce face ispititorul ca să împiedice pe cineva care se roagă?
– Ce face? Află o mie și unu de chipuri. De îndată ce omul începe rugăciunea, poate să-i aducă visare sau poate să-i răspândească mintea cu imaginaţii, cu zgomote etc. Să vezi ce s-a întâmplat când eram la Mănăstirea Stomiu[1]. Într-o noapte am mers să mă rog în Biserică. Poarta mănăstirii era închisă, iar la ușa Bisericii am tras zăvorul. Spre miezul nopţii tangalachi a început să lovească necontenit în zăvor și nu se mai oprea, ca să mă facă să merg să văd cine este. Am intrat în Sfântul Altar, ca să nu aud, și acolo, în spatele Sfintei Mese, lângă Cel răstignit, am rămas până dimineaţă.
Crucea lui Hristos are mare putere. Când eram frate începător, tangalachi mă războia mult. Noaptea, când eram în chilie, îmi bătea continuu la ușă și spunea: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noștri”. Deschideam ușa și, cu toate că nu vedeam pe nimeni, mă cuprindea frica. După aceea nu mai aveam stare; îmi era cu neputinţă să mai stau în chilie. Sufeream, plângeam, mă rugam, dar nimic. Ieșeam afară. Într-o seară după Pavecerniţă, mă vede afară un proestos al mănăstirii și mă întreabă: „Fiule, de ce nu mergi la chiliuţa ta? Vezi pe vreun părinte umblând pe afară? Părinţii se roagă în chiliile lor”. Eu am început să plâng și i-am spus ce mi se întâmplă. Atunci mi-a adus o bucăţică de ceară în care era o părticică din Sfânta Cruce și mi-a spus: „Fiule, mergi acum liniștit la chilia ta”. Am intrat în chilie și, de îndată ce am închis ușa, am auzit pe cineva spunând cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor…”. Când am zis „Amin”, ușa s-a deschis și a intrat un poliţist îmbrăcat în toată ţinuta sa. Galoanele le purta oblic pe mânecă, așa cum purtau mai demult poliţiștii. A început să strige la mine: „Ei, ticălosule, tu, care nici călugăr nu ești, pentru ce ai acel lemn?”. Apoi a început să râdă cu râsul său cel „dulce”. Striga, dar nu se putea apropia, pentru că aveam Cinstitul Lemn. Am strigat și eu „Doamne Iisuse Hristoase” și „poliţistul” s-a făcut fum.
[1] Între anii 1958-1962.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
