Diavolul, potrivnicul nostru și al Adevărului

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Cuviosului Ioan Scărarul)

La Duminica a 4-a din Postul Sfintelor Paști, Sfânta Evanghelie ne istorisește despre vindecarea unui tânăr, chinuit cumplit de „un duh mut”. Mișcat de sufe­rința acestuia și la rugăciunea tatălui său, Iisus Nazarineanul îl izbăvește din ghearele necuratului diavol, care este crud și „ucigător de oameni”.

La întrebarea Ucenicilor Săi de ce ei n-au putut să izgonească duhul cel rău, Domnul le răspun­de: „Acest neam de demoni prin nimic nu poate ieși decât numai prin rugăciune și prin post”. Demonizarea este o realitate înfri­coșătoare a vieții ome­nești, dar avându-L pe Hristos, Biruitorul iadului, putem nimici puterea demonilor.

Duhurile rele comunică oamenilor ura de Dumnezeu și moartea 

Din istorisirile Sfintei Scripturi și din experiența multor credin­cioși, înțelegem că spusele despre draci nu sunt închipuiri copilărești de natură legendară. Diavolii sunt acei îngeri căzuți din cer pentru că împreună cu Lucifer s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Ei au fost aruncați în adâncul iadului, unde stau înconjurați de întuneric. Duhurile rele sunt o realitate dramatică a lumii; mânioase pe Dumnezeu și invidioase pe oameni, ele caută să câștige adepți de partea lor și să desfigureze creația. Satana, care i-a ispitit pe strămoși în Rai, pe dreptul Iov și chiar pe Iisus a cutezat să încerce să-L tragă de partea lui, nu ne cruță pe noi, fiii lui Adam, care suntem pe pământ ca pe un câmp de bătălie.

Având ca obiectiv distrugerea, diavolul golește viața sufletească de orice conținut moral sănătos și o duce la o stare de platitudine și întuneric. Pentru a-și duce la îndeplinire planurile, satana, „cel ce înșală toată lumea” (Apoc. 12, 9), se travestește mereu, izbutind astfel să ademenească pe mulți. Contând pe slăbiciunea firii omenești, diavolul nu se arată în zdrențe și mizerie, fiindcă în acest caz l-am respinge, ci în mantie regală, înconjurat de lumini atrăgătoare, purtând pe buze vorbe dulci și amăgitoare. El seamănă în jurul nostru miraje ipocrite, plăceri vulgare, profituri pe căi necinstite și exaltă bucuria de a trăi pe planul minor al vieții. El este asemenea femeii din Apocalipsă, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, având în mână o cupă de aur plină de urâciunile și necurățiile desfrânării sale. El leagă plăcerile vulgare de goana după comori efemere, tulburând complet sufletul. Slujesc pe diavol și ascultă de porunca lui: ipocriții, invidioșii, bârfitorii, pârâtorii, bețivii, lacomii, hoții, ucigașii și desfrânații, adică toți cei care aduc osanale păcatului și-l ­preamăresc prin purtarea lor imorală, dând o direcție întunecoasă vieții și rosturilor ei.

A fost un vechi fort în Belgia, despre care odată se credea că este imposibil să fie capturat sau distrus. Zidurile lui din beton armat erau groase de aproximativ 4 metri. Ele erau pline de tunuri montate pe turele transportabile. Și, totuși, într-o zi, fortul a căzut doar la o mână de parașutiști germani. Îmbră­cați în uniforme de soldați belgieni, înaintau grăbiți spre gărzile fortului strigând: „Vin germanii!”. Cuprinse de panică, găr­zile au deschis porțile ca să-i primească. Imediat ce au intrat, ei au copleșit și au înfrânt gărzile. După aceea, au deschis larg poarta principală tovarășilor lor germani, care i-au urmat în forță. Fortul belgian a fost cucerit dinăuntru, fără ca tunurile lui să tragă vreo singură ghiulea. Această istorioară ne amin­tește că atunci când dușmanul – diavolul – vine să ne ispitească, folosește întotdeauna diferite măști. Dacă ar apărea la noi ca diavol, noi nu i-am deschide ușa să intre. Sfântul Apostol Pavel ne spune că satana vine mascat, „își ia chip de înger al luminii” (II Cor. 11, 14). Cu alte cuvinte, el pare drept, bun, precum un Înger. Păcatul pe care ne ispitește să-l săvârșim, el îl prezintă nu ca pe ceva rău, ci ca pe ceva bun.

Cu „Tatăl minciunii” nu se discută niciodată 

O majoritate copleșitoare de creștini, pur și simplu, nu mai sesizează prezența și acțiunea lui satana în lume și nu mai simt, deci, nevoia de a renunța la lucrurile și la slujirea lui, cum au promis în Taina Sfântului Botez. Aceștia nu mai discern evidenta idolatrie care impregnează ideile și valorile în care oamenii trăiesc azi și care determină, orientează și aservesc viața, nu mai discern evidenta idolatrie tangibilă a păgânismului de altădată. Ei rămân orbi la faptul că acțiunea lui satana constă esențialmente în a falsifica și a contraface, a deturna de la semnificația lor reală înseși valorile pozitive, a face ca albul să pară negru și invers, a practica jocul subtil și pervers al minciunii și confuziei.

Se cunoaște din istoria vieții duhovnicești că s-a arătat diavolul unui călugăr tânăr, dar foarte îmbunătățit, povățui­ndu-l mereu la bine, până când cuviosul s-a încredințat că acesta este un duh bun, trimis de Dumnezeu. După ce s-a încre­dințat el, duhul i-a șoptit, într-o zi: „Iată că tu ești drept și bun, iar duhovnicul tău te persecută” (pentru că acela cu adevărat îl punea la anumite probe spirituale ca pentru începători). „Duhovnicul greșește; din ură și gelozie se poar­tă așa cu tine. Mergi la el și, dacă și de data asta te va ocă­rî, să știi că e diavol întruchipat. Omoară-l!”. Și așa a făcut, nedându-și seama că asculta tocmai de diavol, care ne amăgește prin șoaptele sale mincinoase, fiind „mincinos și tatăl minciunii”.

Spunând că „largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care apucă pe ea“, Domnul arată că unul dintre principalele șire­tli­curi ale diavolului este îndemnul: „Fiecare face aceasta! Nu poate fi rău!”. Aceasta este metoda folosită de diavol ca să ne deruteze. Aceasta este calea care duce la pierire, cum spune Domnul. Binele nu este bazat pe ceea ce fac toți, ci este bazat pe voința lui Dumnezeu. Binele este bine chiar dacă nu-l face nimeni. Răul este rău chiar dacă îl fac toți. Hristos a spus că singura cale care duce la viață este cea care trece prin poarta cea strâmtă. „Viața” despre care vorbește Mântuitorul este viața veșnică, pe care o putem avea numai prin credința în El și printr-o aleasă comportare morală. Toți oamenii sunt con­frun­tați cu alegerea destinului lor etern. Calea lată este calea acestei lumi și a tentațiilor ei, dar ea se termină în ruina veșnică. Calea îngustă, calea credinței în Hristos, conduce la cer și la viața veșnică. Creștinul trebuie să lupte pentru a se înscrie între cei puțini aleși, adevărații fii ai lui Dumnezeu, care au ales să urmeze calea îngustă și calea grea ce duce la Împărăția lui Dumnezeu.

Vechiul fort din Belgia se credea să fie de necucerit până ce dușmanul a apărut deghizat. Dușmanul nostru întotdeauna apare mascat ca un lup îmbrăcat în piele de oaie. Unul din șiretlicurile lui este: „Nu poate fi rău! Privește! Fiecare face aceasta!”. Să fim atenți la șoap­ta sa vicleană, să nu deschidem ușa „vicleanului” (Efes. 6, 16). Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă: „Stați împotriva diavolului, și el va fugi de la voi” (Ic. 4, 7). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne biruiască doar în măsura în care e periculos un câine legat. Numai atunci putem fi mușcați de câine, când ne apropiem și intrăm în cercul în care acesta se mișcă. Dacă nu intrăm în acea zonă periculoasă, animalul este inofensiv. Așa stau lucrurile și cu primejdia pe care o prezintă duhurile care ne ispitesc la rău și ne asaltează cu șoaptele lor viclene. Dacă știm că ele prin ispitire vor să ne facă părtași la chinurile iadului, atunci trebuie să ne ferim ca de foc de șoaptele diavolului și să le respingem.

Ispitele vin, dar armele creștinului neutralizează lucrarea demonilor

Prin moartea lui Hristos de pe Golgota și prin Învierea Sa din morți, s-au sfărâmat porțile iadului, iar puterea satanei a slăbit mult. Totuși, Dumnezeu permite duhurilor necurate să ne ispitească pentru ca să dea prilej credin­cioșilor să se încununeze. Fericitul Augustin zice: „Ispitele trebuie să fie. Căci cine poate fi încununat altfel decât dacă luptă corect? Dar unde este lupta dacă nu este vrăjmașul care să atace?”.

Noi, creștinii, putem să ne apărăm și să-l biruim pe diavol, folosind anumite arme duhov­ni­­cești. Prima armă este CREDINȚA în Dumnezeu, pe care o avea și tatăl demonizatului din Sfânta Evanghelie. Luminați de făclia cre­dinței, prindem înțe­lep­ciune cerească, ca și Iisus, și îl izbim la pământ pe cel viclean, zicându-i: „Înapoia mea, satano!”. De diavol ne putem apăra prin semnul crucii, căci zice Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de Crucea care îi amintește că prin ea a fost biruit”. Dacă vrem ca cel-rău să nu pună stăpânire pe noi, trebuie să folosim și arma rugăciunii, cum ne îndeamnă Domnul: „Pri­vegheați și vă ru­gați, ca să nu intrați în ispită” (Mt. 26, 41). ­Rugăciunea trebuie întărită cu POSTUL, fiindcă Mân­­tuitorul a spus că neamul demonilor iese din om și se îndepărtează „numai prin rugăciune și prin post” (Mt. 17, 21).

Datori suntem să ducem luptă neîncetată împotriva diavolului. Noi singuri suntem slabi, dar Dumnezeu ne dă o putere de rezistență neobișnuită, încât nimeni nu poate sta împotriva noastră. Să ne încredem, așa­dar, în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Precum Domnul Însuși ne învață, noi trebuie să ne rugăm mereu Tatălui ceresc, zicând: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău” (Mt. 6, 13). Amin.

IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei 

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Puteți citi și:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Sfântului Ioan Scărarul

GPS pe drumul către Rai: „Scara” Sfântului Ioan din Muntele Sinai

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Scărarul, o viaţă în urcarea muntelui spre cer