Dogma şi trăirea ortodoxă în slujba misiunii soborniceşti a Ortodoxiei

În misiunea Ortodoxiei nu este posibil să slu­jească ortodocşi care să se îndoiască sau să respin­gă credinţa Părinţilor lor, după cum nu este posi­bil să slujească nici ortodocşii care nu au vieţuire ortodoxă şi trăiesc o viaţă lumească. Exerciţiul misiunii soborniceşti a Ortodoxiei presupune cler şi popor care să creadă şi să trăiască în mod orto­dox.

Cum vom promova lucrarea sfântă a misi­unii soborniceşti a Ortodoxiei, când aceasta este obligată să acopere trăiri lumeşti intense, deloc diferite de trăirile lumeşti ale papistaşilor şi protestantilor? Misiunea sobornicească a Ortodoxiei, de-a lungul secolelor, s-a împlinit doar atunci când Ortodoxia a fost pe deplin unită cu ortopraxia în viaţa creştinilor. Nu e posibil să adresăm ca predică pentru cei de altă religie credinţa fără fapte, care este moartă, a multora dintre noi, cle­rici şi laici. Dumnezeiasca lumină a Ortodoxiei trebuie să strălucească prin fapte şi să lumineze lumea întreagă.

Toţi, creştinii descreştinizaţi ai Răsăritului Ortodox şi oile rătăcite ale Apusului, în Ortodoxie vom găsi „cuvintele vieţii veşnice”, „laptele ne­prefăcut” al Evangheliei, „platoşa credinţei”, „sa­bia Duhului”, „calea împărătească”, adevărata li­bertate întru Hristos, predica înaltă despre „omul nou”, idealul ascetic în exprimarea lui cea mai de­săvârşită, rugăciunea „în duh şi adevăr”, nădej­dea „cerurilor noi” şi a „pământului nou”, viaţa „împreună cu Hristos întru Dumnezeu”, trăirea cerească, tainica mărşăluire a credinţei, drumul ceresc către reclădirea „vechii frumuseţi”, reflec­tarea „slavei Domnului”, „reînnoirea minţii”, mă­reaţa teologie a izbăvirii şi îndumnezeirii.

În faţa problemei unirii, Biserica Ortodoxă este chemată să rămână unită şi neclintită în hota­rele ei veşnice, trâmbiţând către fiii ei: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pilde 22, 28). După cum corect observă pro­fesorul P. Trembelas, noi ortodocşii „ţinem aprin­să flacăra credinţei şi a Sfintei Tradiţii din prime­le nouă secole. Chemarea şi misiunea noastră nu este să stingem această flacără, ci să arătăm în lumina ei hotarele vechii creştinătăţi, în care nu doar să stăm noi neclintiţi, ci să revină şi întreaga lume creştină. Plini de pace şi iubire, să păstrăm nepătată această lumină, chemaţi fiind s-o întreţi­nem din toate puterile noastre…”[1]

Apostolul Pavel vede ca „împărăţie ne­zdruncinată” doar Biserica lui Hristos (Evrei 22, 28). Biserica Ortodoxă, continuarea firească şi ne­întreruptă a „uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici a lui Hristos” şi a Părinţilor Purtători de Dumnezeu, este singura „împărăţie nezdrun­cinată” în lumea zdruncinată de astăzi.

Ţara noastră, care a săvârşit o căsătorie du­hovnicească neîntreruptă cu Ortodoxia, nu va dispărea nicicând dacă va rămâne în „împără­ţia nezdruncinată” a Bisericii Ortodoxe, pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ortodoxia constituie şi astăzi cea mai sfântă moş­tenire a noastră.

Încă o dată Ortodoxia ne cheamă pe noi toţi să rămânem priveghetori în a o păstra, trans­miţând celorlalte generaţii cuvintele lui Iosif Vrienios, marele dascăl al lui Marcu Eugenicul: „Să nu tăgăduim credinţa noastră predată de Părinţi… în aceasta ne-am născut, în aceasta am fost botezaţi, din aceasta ne-am hrănit, în aceas­ta trăim şi în aceasta ne odihnim. Când ne va chema, să fim gata să mărturisim… Până la sfâr­şit, fraţi întru Hristos, să rămânem statornici în Ortodoxie, păzind cu luare-aminte evlavia, păs­trând nezdruncinată credinţa, pomenindu-i pe Părinţi, cerând binecuvântare de la Sfinţi, având teama de Domnul şi rugându-ne pentru mântui­rea noastră… Să stăm, deci, cu vitejie, şi nimic să nu ne poată abate de la calea dreaptă”[2].

(Fragmente din volumul „Misiunea soborni­cească a Ortodoxiei”, Atena, 1970)

Părintele Filothei Zervakos

„Hristos este cap Bisericii” (Efeseni 5, 23)

„Căci nimeni nu poate pune altă temelie de­cât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11)

Biserica L-a proclamat pe Hristos ca singur Cap văzut şi totodată nevăzut al acesteia, fiindcă de la Hristos a primit începutul, adică este o con­strucţie cu temelie dumnezeiască, şi are legături strânse cu Acesta, ca Întemeietor şi Arhipăstor. Aşadar acceptarea unei feţe bisericeşti ca şi cap văzut al Bisericii este contrară nu numai cu litera şi duhul Noului Testament, ci şi cu Tradiţia apos­tolică şi bisericească.

Papii au instituit dogma anticreştină a pri­matului papal, mânaţi de duhul lumesc al Romei şi având tendinţa să impună cârmuitori lumeşti şi duhovniceşti în Apus şi în Răsărit. Pe lângă această dogmă a primatului papal, au instituit şi dogma infailibilităţii. Potrivit acestei dogme, papa este considerat capul văzut al Bisericii şi re­prezentant al lui Hristos, iar laicii şi clericii sunt datori să-i facă ascultare oarbă.

Faptul că papa se consideră primul şi cel mai mare decât toţi este împotriva învăţăturii lui Hristos.

Întotdeauna Apusul a vrut să-i ofere Răsăritului mult-dorita unire a Bisericilor, aceasta fiind un plan al papilor pentru a supune Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Dialogul cu Biserica Apuseană a avut loc pe parcursul a zece secole de la blestemata schismă, iar rezultatele lui au fost nule, iar uneori chiar contrare aşteptărilor.

De bunele lor intentii ne face să ne îndoim şi tristul fapt că, prin intermediul nostru se realizează, ca o lucrare fără de folos, ca un crater care înghite suflete ortodoxe, ca o lupoaică hrăpăreaţă, Uniaţia, care după părerea veşnic-pomenitului arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos „caută cu viclenie să supună popoarele la catolicism şi treptat şi pe nesimţite vrea să le catolicizeze pe acestea”, şi care „nouă, ortodocşilor, ne provoacă întotdeauna frică, deoarece reprezintă o momeală şi o amăgire”.

[1]  P.N. Trembelas, „Comisia Teologică Panortodoxă de la Belgrad”, pp. 181-182, Atena, 1967.

[2]  Monahul Iosif Vrienios, „Culegere”, Voi I, pp. 147-148, Leipzig.

Total
41
Shares
Previous Post

Rugăciunea particulară (III)

Next Post

„Eu sunt Adevărul…”

Related Posts