Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Aţi văzut cât de greu le-a fost Sfinţilor Apostoli să creadă în Învierea lui Hristos. Stiţi că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că es­te duh.

Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredinţă a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minţii materialiştilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaşte printr-o gândire raţională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca şi toţi Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Şi totuşi, aţi văzut cât de greu i-a fost să creadă.

Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuţită, aprinsă. Această ascuţime a minţii sale s-a manifestat în dese rânduri şi, în mod deosebit, atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitaţia Martei şi a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoşat şi I-au spus: “Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre şi Tu din nou mergi acolo?” Iar Apostolul Toma a spus: “Să mergem să murim şi noi impreună cu El!”

Nu denotă aceasta iuţimea minţii apostolului? O minte iute nu primeşte atât de uşor ca una liniştită tot ce este neobişnuit. Minţii Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minţii liniştite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Învierea Domnului. Şi doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat şi a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situaţia Apostolului Toma să punem degetele în urmele cuielor. Prin credinţă ştim că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, ştim că locuieşte în fiecare inimă curată care Îl iubeşte. Ştim că Domnul şi astăzi este printre noi, în Biserica Lui, şi că ia aminte la rugăciunile noastre.

Credinţa noastră este mult mai slabă decât credinţa Apostolilor, deşi nu avem nicio îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creştină. Dar credinţa noastră necesită o întărire şi o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?

Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credinţă, prin duh, prin dragoste fierbinte faţă de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Şi cu această contemplare, cu această pipăire duhovnicească vom întări credinţa.

Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat.

Acestea sunt aceleaşi mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain şi a fugit moartea, şi duhul vieţii a intrat în cel mort. Aceste mâini s-au întins ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veşnic de moarte. Ele ţin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viaţa întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!

Cum să nu privim cu frică şi cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume!

Să cădem dar la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!

Să privim şi la picioarele lui Hristos! Şi ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Împărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.

Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreieşti, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei cărturarilor, a fariseilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ură cărturarii şi fariseii şi au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele să stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Şi au pironit aceste picioare pe Cruce.

Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?

Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică şi cu cutremur la aceste răni ale Domnului şi să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit aşa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovada: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci şi soră a lui Hristos!

Dacă este aşa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovăraţi de păcate nu mai puţine decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm în lacrimile pocăinţei, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro­nit pe Cruce!

Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la suliţa cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge şi apă- acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care şi astăzi ni se dă în Taina Împărtăşaniei!

Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciţi toţi păcătoşii, dragoste care acoperea şi curăţea totul!

Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătăţirii sărbătorii Cinzecimii: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! (Ioan 7, 37).”

Să ne apropiem dar şi să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârşit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovniceşte rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune: “Viaţa mea este Hristos.”

Au existat o mulţime de sfinţi care au putut spune aceste cuvinte. Acest lucru îl puteau spune Cuviosul Serafim de Sarov, Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Pitirim al Tambovului. Toţi au trăit numai cu Domnul Iisus Hristos, toţi au putut spune: “Viaţa mea este Hristos.”

Să ne adresăm dar oamenilor în mijlocul cărora trăim şi să-i întrebăm pe fiecare: „Cu ce trăieşti?”

Dacă îl vom întreba pe un învăţat, el va răspunde: „Eu trăiesc cu ştiinţa”.

Şi noi cu tulburare îi vom răspunde: „Doar cu atât? Pentru tine este importantă doar cunoaşterea naturii? Domnul Iisus Hristos pentru tine nu reprezintă nimic? De rănile lui Hristos nu-ţi aminteşti niciodată?”

El va spune: „Sunt prea ocupat ca să mă gândesc la aceasta”.

Să ne adresăm oamenilor politici şi să-i întrebăm: „Cu ce trăiţi voi?”

Ei vor spune: „Noi trăim pentru a transforma, pentru a perfecţiona viaţa omenească, pentru a face reforme care îi vor face pe oameni mai fericiţi”.

Iar noi vom spune: „Da, este o sarcină demnă, dar oare nu ştiţi că Domnul Iisus Hristos, cu mult timp înaintea voastră, a rezolvat această sarcină în aşa fel cum nimeni dintre voi nu poate s-o facă? El a arătat singura cale pe care, dacă vom merge, viaţa noastră va fi plină de lumină”.

Ei cu siguranţă nu vor fi de acord cu noi, ci vor continua să se ocupe cu propriile lor activităţi.

Să ne adresăm oamenilor simpli şi să-i întrebăm: „În ce constă viaţa voas­tră?”

Ei ne vor spune: „Viaţa noastră constă în grija de familie, de pâinea cea de toate zilele, de îmbrăcăminte”.

Iar noi îi vom întreba: „Oare n-aţi auzit niciodată că nu doar cu pâinea cea de toate zilele va fi viu omul, că Dumnezeu cunoaşte toate necesităţile tale, că dacă Îi vei sluji Lui cu toată inima nu va trebui să te îngrijeşti de ziua de mâine?”

Să ne îndreptăm spre cartierele întunecate, sumbre ale oraşelor şi să-i întrebăm pe cei ce locuiesc acolo: „Cu ce trăiţi?”

Unul ne va răspunde: „Viaţa mea constă în băutură şi în tutun”.

Altul va spune: „Viaţa mea constă în ho­ţie şi în ucidere”.

Doamne, cât mai curând să ne întoarcem de la întuneric, să plecăm din acel întuneric în care trăiesc oamenii nefericiţi! Cât de puţini sunt cei care în aceste zile sfinte ale Săptămânii Patimilor, sau măcar în ziua Vinerii Mari, au respectat postul, gândind că în această zi Domnul a fost pironit pe Cruce!

Cât de puţini sunt cei care îşi amintesc de Hristos, cât de mulţi sunt cei despre care s-a spus de către Apostolul Pavel un cuvânt cumplit, cutremură­tor: “Dacă cineva încalcă legea lui Moise şi fără milă este ucis pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-a nesocotit sângele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului?” (Evrei 10, 28-29)

O, Doamne! Cât de mulţi, sunt cei din popor care L-au călcat în picioare, care au nesocotit Sângele lui Hristos şi chiar L-au batjocorit!

Va auzi oare cineva dintre noi, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, această condamnare a lui Pavel? Oare va muri cineva dintre noi cu moarte veşnică pentru că L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la rănile lui Hristos, nu s-a închinat lor, nu le-a pipăit cu credinţa lui?

Să nu fie!

Să ne îndreptăm cu toată inima spre rănile lui Hristos, să primim din acest izvor veşnic al dragostei, dragostea sfântă!

Să pătrundă şi în inimile noastre şuvoiul dragostei dumnezeieşti din inima lui Hristos!

Şi va fi cu noi ceea ce spune Solomon în Pildele sale: “Îi iubesc pe cei ce Mă iubesc.”

El îi iubeşte pe toţi care Îl caută, le dă harul Său tuturor celor care îşi amintesc de rănile Lui şi le sărută duhovniceşte.

Cu noi va fi Însuşi Domnul Iisus Hristos, precum a spus: “Cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. ” (Ioan 14,21)

Orice om, care-L va iubi pe Hristos, va fi iubit de Dumnezeu, i Se va arăta Hristos Însuşi, precum S-a arătat multor sfinţi, aleşilor Săi.

El Se va arăta celui care cu dragoste fierbinte sărută rănile Lui, care va exclama împreună cu Apostolul Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Extras din Predici– Sfântul Luca al Crimeei, Editura Sophia, 2009.