Dovezi despre unde merg sufletele celor care se săvârșesc si cum sunt după despărțirea [ de trup]

1. Din Viața Sfântului Pavel Tebeul

       Sfântul Antonie se întorcea, odată, la Sfântul Pavel Tebeul, aducându-i veşmântul Sfântului Atanasie – trimis cu poruncă de acela. Călătorea astfel prin pustiu şi, pe la ceasul al treilea din zi, când de acum nu era prea de­parte de peşteră, vede pe drum, cu ochii cu care văd cei ce s-au învrednicit a privi unele ca acestea, legiuni de îngeri, pâlcuri de apostoli, cete de prooroci şi oştiri de mucenici, iar în mijlocul lor, sufletul lui Pavel, care urca la ceruri cu multă bucurie, întrecând albeaţa zăpezii şi strălucind mai luminos decât aceasta.

2. Din Viaţa Sfântului Pahomie

       S-a vestit odată marelui Pahomie, pe când petrecea într-una din mănăs­tirile sale, că un frate din mănăstirea Chinovoskion, care căzuse la pat cuprins de boală, cere să aibă parte de binecuvântarea lui. Când a auzit aceasta, omul lui Dumnezeu s-a sculat şi a pornit la drum. Pe când se afla pe la două-trei mile depărtare de locul unde era fratele bolnav, a auzit în văzduh glas sfânt şi cântare minunată. Privind cu luare aminte, a văzut sufletul fratelui cum era călăuzit pe o cale luminoasă spre viaţa cea fericită, de către îngeri care cântau. Fraţii care îl însoţeau nu au auzit glasul şi nici nu au zărit altceva. Cum, însă, îl vedeau pe Sfântul Pahomie cătând spre răsărit de mai multă vreme, i-au spus: „Te-ai oprit, Părinte? Să ne grăbim ca să-l mai prindem [în viaţă]”. Iar el [a zis] către dânşii: „In zadar alergăm; de când [ne-am oprit], îl văd pe acesta, cum este dus către viaţa cea de veci!” Şi, rugându-l să le spună cum a văzut sufletul, le-a povestit totul, pe cât îi era cu putinţă.

       Unii dintre ei au mers atunci la mănăstire şi au iscodit, vrând să afle cu amănunţime ceasul în care a adormit fratele. Şi au cunoscut că a fost chiar în clipa în care l-a văzut Părintele cum era înălţat la cer cu slavă.

3. Din Pateric

       Un Bătrân a povestit [următoarele]: „Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: «Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănă­tos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.

       Aveam şi o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă, cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului şi-o petrecea îmbătându-se cu vin, alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care, deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi sănătos.

       S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună, cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi în­ceput să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut.

       Mama, fiind de acum şi mai slobodă, se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât ajunsesem în pragul sărăciei. Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune.

       După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a ve­nit un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de desfătări şi plă­ceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».

       Cum socoteam eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut în­tre timp noapte şi m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă: «Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru: «Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare. Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci».

       M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea cuvintele [ome­neşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugâdul să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici». Cum eu, iarăşi, îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi».

       M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi tulburare. Îmi arată acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea, afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau, din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta, care astfel se mistuie şi se topeş­te. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!» Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit». Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică, încât am început să urlu şi să suspin cu lacrimi. Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au alergat la mine, întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute.

       De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi cuvioşie şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.

4. A Sfântului Grigorie Dialogul

       Benedict, omul lui Dumnezeu, stătea într-una din zile în chilia sa şi, ridicându-şi ochii înspre văzduh, a văzut sufletul cuvioasei sale surori suindu-se la cer în chipul unui porumbel strălucitor. Plin de bucurie duhovnicească, a adus mul­ţumită mare lui Dumnezeu. Apoi a vestit fraţilor celor dimpreună cu el săvâr­şirea acesteia, trimiţându-i îndată să aducă la mănăstire cinstitul şi nepreţuitul ei trup. Căci locul în care fecioara se nevoia nu era mult depărtat de mănăstirea cuviosului. Ducându-se aşadar fraţii şi găsind-o adormită, i-au adus sfântul trup, iar dumnezeiescul Benedict l-a înmormântat în mormântul pe care îl pregătise pentru el însuşi. Precum mintea celor doi era unită prin Sfântul Duh, aşa şi prea­sfântele lor trupuri nu s-au despărţit nici în mormânt.

*

       Altădată, omul acesta al lui Dumnezeu, stând într-o noapte la fereastră şi rugându-se atotputernicului Dumnezeu, şi-a ridicat pe neaşteptate privirea şi, iată, s-a arătat din cer atâta revărsare de lumină, încât întreg întunericul nopţii a fost alungat; iar văzduhul s-a luminat atât de tare, încât strălucea mai puternic decât lumina zilei. În ceasul acelei vedenii a urmat şi o altă taină preaminunată, precum a povestit mai apoi cuviosul: „Am văzut, zicea, întreaga lume ca adunată sub o rază de soare”. Luând aminte la această strălucire a luminii cereşti, a zărit sfântul suflet al episcopului Gherman de Capua, ca într-un glob de foc, înălţat la cer de către îngeri. A doua zi, dreptul bărbat a trimis pe cineva la Capua şi a aflat că săvârşirea Sfântului Gherman s-a petrecut chiar în clipa în care văzuse suirea sufletului acestuia la cer.

*

       Întrebare a lui Petru:

       Cum se poate ca întreaga lume să se adune ca sub o rază de soare îna­inte de obşteasca înviere? Sau cum e cu putinţă ca lumea toată să fie văzută de un singur om?

       Răspunsul lui Grigorie:

       Ascultă cu luare aminte, Petre, ce am să-ţi spun! Pentru sufletul care îl vede pe Ziditor întreaga lume este strâmtă, fiindcă această vedere duhovnicească a luminii dumnezeieşti se lărgeşte înlăuntrul minţii; iar mintea, din pricina aces­teia, într-atât se revarsă şi se întinde în sus spre Dumnezeu, încât se înalţă mai presus de întreaga zidire. Ajungând acolo şi văzându-se pe sine atât de lărgită, cunoaşte cât de mărunt este ceea ce nu putea înţelege sau vedea atunci când se afla în trupul său smerit^[1]. Deci ce-i de mirare că bărbatul acesta, fiind în lumina lui Dumnezeu, atât de mult înălţat şi lărgit de Acesta, a văzut lumea întreagă ca adunată înaintea lui? Nu că s-ar fi strâns într-un singur loc cerul şi pământul, ci mintea lui, fiind răpită la Dumnezeu şi lărgită de lumina aceea duhovnicească, a contemplat cu uşurinţă prin mijlocirea ei cele văzute; căci fiecare existenţă este în Dumnezeu. Întru lumina aceasta care a strălucit ochilor din afară, o lumină lăuntrică i-a luminat ochii cei duhovniceşti, prin care i s-a dezvăluit lui răpirea sufletului [Sfântului Gherman] la cele de sus şi cât de mici sunt toate locurile mai de jos.

       Petru:

       Mă învoiesc cu cele spuse.

       Grigorie:

       În vremea în care acest bărbat slăvit urma să părăsească viaţa de aici şi să meargă la Dumnezeu, a vestit mai dinainte ziua sfârşitului său ucenicilor, atât celor dimpreună cu el cât şi celor aflaţi departe, cărora le-a dezvăluit că li se va arăta un semn, prin care vor cunoaşte că el se desparte de trup.

       Înainte cu şase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit să i se deschidă mormântul; şi îndată a fost cuprins de o fierbinţeală aprigă, care i-a mistuit tru­pul timp de şase zile. Iar în a şasea zi a poruncit ucenicilor săi să îl ridice şi să îl ducă la biserică. După ce a fost dus acolo şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, stând în mijlocul ucenicilor care îl ţineau şi îl sprijineau, şi-a ridicat mâinile la cer şi, privind aşa în sus şi rugându-se, şi-a dat sufletul său sfinţit. În ceasul acela, la doi fraţi, dintre care unul se liniştea în chilia Părintelui iar celălalt locuia departe, s-a arătat aceeaşi vedenie. A văzut fiecare dintre ei cum, iată, o cale minunată se înălţa spre răsărit de la chilia cuviosului până la cer, aşternută toată cu veşminte şi mătăsuri strălucitoare. Pe această cale urcau nişte bărbaţi minunaţi, purtând făclii şi păşind cu rânduială. Un alt bărbat, luminos şi îmbrăcat în alb, a stat ală­turi de ei şi i-a întrebat dacă ştiu a cui este calea pe care o privesc minunându-se. Cei doi au răspuns că nu ştiu şi el a zis: „Aceasta este calea pe care Benedict, cel iubit de Dumnezeu, urcă la cer”. Venindu-şi fiecare în fire din cele văzute, au priceput săvârşirea sfântului bărbat, ca şi cum ar fi fost de faţă şi i-ar fi văzut sfârşitul.

5. Din Pateric

       A povestit Avva Macarie Egipteanul: „Pe când umblam eu, odată, prin pustie, am găsit un cap de mort zăcând pe jos. Şi, clintindu-l cu toiagul de finic, am auzit un glas ce ieşea din el. Îi zic: «Cine eşti?» Iar el mi-a răspuns: «Eu am fost mare preot al idolilor şi al păgânilor rămaşi în locurile acestea, iar tu eşti Macarie, purtătorul de Duh. Cunoaşte că de fiecare dată când te milostiveşti de cei aflaţi întru osândă şi te rogi pentru ei, aceştia se mângâie un pic»”.

       A întrebat Bătrânul: „Care-i mângâierea şi care-i osânda?” A răspuns ca­pul: „Pe cât este de departe cerul de pământ, atât de mare este focul dedesubtul nostru; şi stăm în mijlocul lui de la tălpi până la creştet. Acolo nu este cu putinţă să se vadă unul pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia e lipită de spatele altuia. Dar atunci când tu te rogi pentru noi, putem să vedem în parte faţa celuilalt; şi aceasta ne este mângâierea”.

       Auzind acestea Bătrânul, a suspinat adânc şi a zis: „Vai de ziua în care s-a născut omul”, adică păcătosul; căci acestuia, după cum a spus Domnul despre Iuda, îi era mai bine dacă nu se năştea^[2]. Iarăşi grăieşte Bătrânul către ţeastă: „Este acolo vreo altă caznă, mai grea?” Iar acela răspunse: „Dedesubtul nostru osânda este mai mare”. A spus Bătrânul: „Cine sunt cei de acolo?” Iar acela a spus: „Noi, cei care nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem miluiţi, fie şi puţin. Dar cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi L-au tăgăduit sunt sub noi şi sunt osândiţi mai cumplit”. Atunci Bătrânul a luat capul, l-a îngropat şi a plecat de acolo.

       Să luăm aminte şi să ne înfricoşăm cei care auzim istorisirea aceasta. Căci dacă cei care îl tăgăduiesc pe Dumnezeu sunt osândiţi mai crunt decât cei ne­credincioşi, să ne sârguim să nu îl tăgăduim prin lucrările întunericului, ca să scăpăm de acea pedeapsă cumplită. Este tăgăduitor de Dumnezeu nu numai cel care o face prin faptă sau cuvânt, ci şi cel care îl tăgăduieşte prin lucrările sale păcătoase, chiar dacă din cuvinte pare că-L mărturiseşte. Martor ne este Apostolul, care spune: Ei mărturisesc că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl tăgăduiesc^[3].

       Asemenea şi Iacov, fratele Domnului, zice: Dacă cineva socoteşte că e cu­cernic – adică credincios – dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima – punându-şi nădejdea în credinţa lui -, cucernicia acestuia este zadarnică. Căci cre­dinţa fără fapte este moartă^[4].

       Cele spuse sunt în chip vădit drepte; fiindcă Dumnezeu spune prin prooroc: Vai de cei din pricina cărora numele Meu e hulit printre neamuri^[5]. Deci dacă noi, cei care ne numim popor al lui Dumnezeu, moştenire sfântă şi altele asemenea, îl ocărâm pe Dumnezeu prin lucrările noastre de necinste şi facem ca numele cel bun pe care l-am primit^[6] să fie hulit printre necredincioşi, din pricina celor pe care le săvârşim, cum nu se va socoti dreptate să fim osândiţi mai greu chiar decât cei necredincioşi, de vreme ce suntem vinovaţi de hula şi de ocara aceasta? De altminteri, Mântuitorul însuşi, Judecătorul cel drept, care nu poate fi înşelat, spune: Acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu a făcut-o, va fi bătut mult. Iar cel care n-a ştiut, nici n-a făcut, va fi bătut puţin^[6].

       De aceea să ne cutremurăm, fraţilor, şi să ne nevoim după puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca mai ales din fapte să ne arătăm credincioşi şi să facem toate spre slava lui Dumnezeu, pentru ca oamenii care ne văd să slăvească şi din pricina noastră pe Cel Preaslăvit.

*

       Pe când şedea odată împreună cu fraţii, Avva Siluan şi-a ieşit din sine şi a căzut cu faţa la pământ. După puţin s-a ridicat şi, iată, plângea. Fraţii l-au rugat: „Părinte, spune-ne, ce ai?” Iar el tăcea şi plângea. Cum ei îl sileau mai mult, a zis: „Am fost răpit la Judecată şi am văzut mulţi monahi care erau duşi înspre osândă şi mulţi mireni care mergeau în împărăţie”. Din pricina aceasta Bătrânul se tânguia mereu cu inima şi niciodată nu vroia să iasă din chilia sa. Dacă, însă, se întâmpla să iasă, silit de vreo trebuinţă, îşi acoperea chipul cu culionul.

_____________________

^[1]   Lucruri care par însemnate şi greu de înţeles, celor care au cunoştinţă duhovnicească li se arată ca fiind mărunte ori lesne de tâlcuit.

^[2]  Mt. 26,24.

[3] Tit 1,16.

^[4]  Iac. 1,26; 2,26.

^[5]  Cf. Is. 52,5.

^[6]  Numele de creştin.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 9 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.