Dumnezeu le-a dăruit oamenilor nemurirea, iar ei L-au condamnat la moarte

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

Dumnezeu le-a dăruit oamenilor încă dintru început nemurirea. Așa trebuie înțeles actul creației noastre „după chipul și asemănarea” Sa (Fc. 1, 26). I-a creat pe primii oameni, i-a așezat în grădina Raiului și le-a dat acces neîngrădit la „pomul vieții”, cerându-le un singur lucru – să se ferească de moarte!

Protopărinții noștri Adam și Eva, însă, n-au ascultat și, călcând porunca sfântă, au ales moartea în locul vieții (Fc. cap. 3). Văzând aceasta, Domnul le-a oprit accesul la „pomul vieții” (vers. 22-24) și așa au ajuns strămoșii noștri (și, prin ei, și noi) muritori cu trupul, chiar dacă, grație chipului divin adânc sădit în noi, am rămas nemuritori cu sufletul. Așa a devenit dihotomia omului o problemă de confruntare permanentă între suflet și trup, antagonism asupra căruia Hristos le-a și atras atenția Ucenicilor Săi în grădina Ghetsimani: „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită, căci sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios!” (Mt. 26, 41).

Dreptmăritori creștini,

Alegerea liber consimțită a morții de către strămoșii noștri și perpetuarea acesteia în lume prin neascultarea noastră (a tuturor) au plămădit, pe nesimțite, în ființa omului obsesia și preferința morții în locul vieții. Așa a devenit el un muritor convins, adică un obsedat și un pricinuitor de moarte: de la Cain (Fc. 4, 8) la iudeii fanatici care au cerut frenetic moartea lui Hristos și până la omul recent, obsedat de propria moarte, dar și suficient de egoist pentru a nu-i păsa prea mult de viața celorlalți.

Acestor ambiții, obsesii și slăbiciuni omenești le-a căzut „victimă” și Hristos: prea transcendent pentru preocupările atât de imanente ale conaționalilor Săi; prea indiferent la orgoliul lor de popor care, deși ales, totuși a fost înrobit de către stăpânirea romană; prea ceresc pentru dezideratele și idealurile lor atât de pământești. Așa a ajuns omul să-L condamne pe Hristos Dumnezeu la moarte, și încă dintr-un motiv cât se poate de ridicol – unul politic! Da! Guvernatorul Ponțiu Pilat a pronunțat abominabila sentință în baza celei mai aberante învinuiri posibile – aceea că S-a dorit rege al lui Israel (In 19, 12-15). Acesta este înțelesul tăbliței pe care administrația romană a inscripționat-o deasupra Crucii și care i-a scandalizat până și pe cei care Îl predaseră guvernatorului. Și, ca să fie clară acuzația ce I se aducea, I-au pus și o coroană de spini pe cap – doar era rege, nu?!…

Așadar, ridicolul a fost îndoit: întâi, că omul a ajuns să-L condamne pe Dumnezeu la moarte; iar al doilea, că a făcut-o din motive politice. Da, conaționalii Domnului, obsedați de stăpânire și de putere – ca și oamenii de astăzi, de altfel – au încercat să-L târască și pe Hristos în mocirla politicii, a dorinței de stăpânire și de putere, căreia i-au căzut victime atâtea generații peste veacuri. Deși propovăduitor al unei Împărății cerești („Împărăția Mea nu este din lumea aceasta...” – In 18, 36), oamenii au încercat constant, de-a lungul secolelor, să facă din Dumnezeu un „tătuc” pământean Care să le servească prea facil interesele pe cât de imediate, pe atât de mărunte. Și, pentru refuzul Lui de a intra în jocurile lor ieftine, iudeii s-au răzbunat și L-au condamnat la moarte, căci dacă ar fi primit să le fie rege pământesc nu L-ar mai fi omorât; numai că, în felul acesta Hristos ar fi rămas doar un simplu om, cerul ar fi devenit… pământ, iar omenirea ar fi zăcut și astăzi în imposibilitatea de a se mai mântui.

Dragii mei,

Alegerea morții în locul vieții și, în general, a răului în locul binelui a devenit, din nefericire, o constantă a făpturilor raționale:

– au făcut-o îngerii cei căzuți (diavolii);

– au experimentat-o protopărinții noștri Adam și Eva;

– a instrumentat-o, de atâtea ori, poporul ales în istoria Vechiului Testament, culminând cu uciderea Domnului;

– au făcut-o și destui creștini de-a lungul veacurilor, în pofida învățăturii dumnezeiești în care au crezut

– și o facem și noi, până astăzi…

Hristos, însă, S-a lăsat omorât de oameni ca să ne arate că ne dorește smulși din inerția aceasta până dincolo de moarte. Și-a dat viața pentru a birui moartea și pentru a ne dărui și nouă nemurirea totală. Da! Înviind cu trupul, Hristos a îndumnezeit firea noastră omenească în integralitatea ei, făcând-o din nou nemuritoare în mod deplin. Aduceți-vă aminte de Scriptura care zice că nu doar El a înviat cu Trupul din morți, ci și multe alte trupuri ale unor drepți adormiți „s-au sculat și, intrând în sfânta cetate, s-au arătat multora” (Mt. 27, 53). Astfel, Domnul cel înviat S-a făcut începătură și învierii trupurilor noastre, înțelegând că, de atunci, noi ne-am redobândit nemurirea pierdută și cu trupul. Nu ne învață Scriptura că la Judecata de apoi vor învia și trupurile, pentru a-și primi răsplata alături de sufletele cu care au „conviețuit”? În felul acesta Hristos restaurează întreaga ființă a omului, îi dăruiește din nou nemurirea pierdută și asigură posibilitatea veșniciei omului întreg – suflet și trup.

Altceva că veșnicia li se pare celor necredincioși o realitate de neconceput, iar celor răi o perspectivă de neacceptat! Înspăimântați de veșnicia iadului, unii necredincioși – inspirați poate și din concepția budistă despre eșuarea reîncarnărilor succesive – speră ca „învierea osândirii” de care vorbește Scriptura (In 5, 29) să însemne non-înviere, respectiv non-existență. Dar Hristos ne-a arătat, prin pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, că osândirea este o stare de veritabilă conștiență (Lc. 16, 23-25). Povară i s-a părut veșnicia și luceafărului din poezia marelui nostru Eminescu, atunci când tânjea după fericirea pământească, cerșind aceeași moarte pe care au preferat-o de atâtea ori oamenii în locul veșniciei [1].

Pare, dragii mei, că Dumnezeu caută, cu tot dinadinsul, să ne facă nemuritori, iar noi alergăm bezmetici după moarte. Pare că darul nemuririi este un rău pe care oamenii și-au propus, încă de la început, să-l respingă. Este, însă, fericirea veșnică pe care ne-o dăruiește Hristos atât de rea, încât să căutăm tot felul de tertipuri pentru a o evita? Hristos urmărește să ne dăruiască veșnica fericire cu orice preț, iar noi stăruim în moarte! În felul acesta, însă, nu facem decât să continuăm și noi să-L „condamnăm” – iară și iară – pe Dumnezeu la moarte!

De aceea, cred că este momentul, la această sărbătoare a nemuririi Domnului și a noastră, să punem capăt odată pentru totdeauna morții, de vreme ce Hristos a înviat! Să ne asumăm creștinește soarta de nemuritori, chiar dacă moartea ar putea părea unora, sau în anumite momente, o realitate mai comodă, mai simplă și mai lipsită de răspundere în fața nemitarnicului Judecător. Să ne pregătim de moarte ca de viață, căci Hristos, prin moartea Sa, nu doar a biruit-o, dar nea și dăruit viața veșnică.

Astfel, nu vom mai viețui cu obsesia morții, ci cu „obsesia” VIEȚII – a VIEȚII aceleia cu totul fericite și fără de sfârșit, pe care ne-a antamat-o Hristos prin Învierea Sa. Amin!

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților

Sursa: http://www.episcopiaslatinei.ro

Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 1, 18-28)

Next Post

Ziua Învierii, de Manuil Hrisaf cel tânăr, glas 5

Related Posts

Chiar și plecările întâmplătoare din lume nu sunt cu totul de lepădat. Pe tot cel care vine la chinovie și cere fierbinte să viețuiască împreună cu frații nu trebuie să-l alungăm dintr-odată, cu totul, înainte de a cerceta în amănunțime cele ce îl privesc; ci doar să-l îndepărtăm într-o oarecare măsură și să-l încercăm după cele mai înainte scrise. Dacă și după încercare stăruie în hotărâre, trebuie primit, afară doar de nu se întâmplă mai apoi altceva neîngăduit de legile Dumnezeiești.

A lui Paladie Un oarecare tânăr de optsprezece ani, pe nume Macarie, a săvârşit un omor fără voie,…
Read More
Total
0
Share