Preot Ioan Istrati
De fiecare dată când trec Floriile cu mireasmă de cer, mă apucă frica și disperarea. Nu e un dolorism căutat și manierist, nu e prețiozitatea simțirii, nu e elitism elaborat. E frica și durerea pe care le simt când Îl privesc și ascult pe Dulcele Hristos. Cum caută El febril, întoarcerea noastră înainte de pierzania veșnică. Cum îngrijește cu o milă infinită puii de porumbel, florile și sufletele noastre. Cum Îl doare infinit căderea noastră în iad. Cum ne sfătuiește că ne dăruim lui Dumnezeu pentru că avem chipul Lui încrustat pe inimă. Ce suferință nesfârșită, devastatoare simte, când ne vede cât suntem de nemernici, cum ne pierdem în nimicuri trecând pe lângă veșnicie.
În fiecare cuvânt al Cuvântului e durerea dumnezeiască, toate lacrimile din grădina Ghetsimani, toată sudoarea Golgotei, toată sfâșierea Crucii, toată.
Pentru că știa. Știa că-L vom trăda, știa că vom zâmbi cu ochi murdari, știa că vom clătina din cap, știa. Și tot ne-a iubit infinit.
Săptămâna asta e un ocean nemărginit de lacrimi, curgând din ochii preacurați ai lui Dumnezeu. E dezamăgirea, și tristețea, și mila pentru cei ce vor să piară. Și toată zădărnicia lumii străpunsă de moarte pe Cruce. Și vaietul de durere mai mare decat vuietul mării, plâns de Iubirea cea mare a universului. Și toată iubirea trădată, însângerată a lui Hristos, Mielul cel veșnic.
Și privirea Lui mai pătrunzătoare decât Cerurile, inundată de Sângele spinilor, agățându-se încă o dată să o vadă pe Scumpa Lui iubire. Pe Mama Lui. Și apăsarea enormă a trupului străpuns, privind în zare, așteptându-l pe Iuda să se întoarcă plângând. Și sufocarea sternului apăsându-I inima mai mare ca universul. Și vederea infinită a celor pentru care nici moartea Lui nu va fi de-ajuns.
Hristos sfărâmă porțile iadului prin moarte, dar nu scoate de acolo decât pe cei ce au trăit iubirea Lui. El nu poate face apocatastaza, salvarea cu forța, siluirea supremă a libertății creaturilor jalnice de pe pâmânt.
Fiecare săptămână a Sfintelor Patimi e încă o sfărâmare de inimă. Și pentru El și pentru cei ce-L iubesc. Și o șoaptă abia simțită: e prea târziu. Si toată foamea și moartea și boala și uciderea și cancerul lumii. Toate pe spatele firav al Blândului Mântuitor.
Acum doi ani atâta m-a durut inima de suferința Lui, că de Paști n-am mai putut să mă bucur. Cântam Hristos a înviat, purtând un mănunchi enorm de lumini lumii, și plângeam în hohote de durerea Lui. N-am mai putut. Şi a patra zi după Paști am făcut un infarct masiv, de s-au crucit doctorii. Nimeni n-a știut decât părinții mei și câțiva apropiați. Și un părinte care vă ruga pe toți să vă rugați pentru mine.
Și acuma vine. Și nimeni nu poate opri uciderea Iubirii. Suntem atât de plini de moarte. Și privim la tâlharul cel bun, cum zace mort, contorsionat pe cruce, dar sufletul lui e în Rai, cu Hristos.
Dumnezeu să vă dea să simțiți o picătură din durerea și din iubirea Lui!
