Într-o dimineaţă, după Sfânta Liturghie, Stareţul se afla în biroul său şi discuta.
La un moment dat s-a adăugat celor de faţă şi un fiu duhovnicesc de-ai săi împreună cu fiica sa de patru ani. Stareţul a observat îndată că cea mică era mânioasă şi a cerut să afle pricina. Deoarece aceea nu a răspuns, a început tatăl ei să explice că puţin mai înainte lovise pe unchiul ei în timp ce glumea cu ea. În ciuda sfaturilor pe care i le dăduseră şi a faptului că unchiul îi ceruse iertare, ea nu şi-a cerut iertare. Atunci Stareţul i-a lăsat pe toţi în birou, a luat-o pe fetiţă de mână şi a mers în camera alăturată. De acolo a telefonat unchiului ei, i-a explicat pricina pentru care l-a sunat şi a spus fetiţei:
– Hai, copilul meu cel bun, cere iertare de la unchiul tău!
Cea mică însă ţinea gura strânsă.
– Un cuvinţel este, spune-l, copilul meu cel bun! Iată, eu mâine îţi voi lua un dar. Spune acest cuvânt scurt!
Dar fetiţa se împotrivea cu o tăcere îndărătnică. Atunci Stareţul a spus ca pentru sine: „Vezi cum se teme diavolul de cuvântul acesta, chiar şi atunci când îl spune un copil mic? Vezi cum a legat-o şi n-o lasă?”.
Încercarea a continuat mai bine de o jumătate de oră. La sfârşit, Stareţul a spus fetiţei cu un ton mustrător:
– Ascultă, copilul meu, dacă nu ceri iertare, nu vei avea ajutorul lui Dumnezeu şi te vei îmbolnăvi. Ai auzit? Te vei îmbolnăvi!
Atunci copila a început să şoptească printre dinţi „iertaţi”. Stareţul insistă:
– Mai tare, copilul meu, mai tare să audă şi diavolul şi să fugă departe!
Copila a repetat din nou, puţin mai tare. Atunci Stareţul a sărutat-o, i-a dat bani şi a dus-o în birou, unde îi lăsase pe vizitatori să aştepte.
– Daţi-i toţi câte 100 de drahme deoarece astăzi s-a luptat cu diavolul şi l-a biruit!
