Formalismul ca formă de gârbovire sufletească

PS Ignatie (Episcopul Hușilor)

«Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!» (Luca 13, 14)

Pericopa evanghelică ne vorbește despre o minune săvârșită de Domnul Hristos cu o femeie gârbovă, care avea trupul îndoit înspre pământ. Dumnezeu ne-a creat ca să ducem o viață verticală din punct de vedere moral. Însăși poziția corpului nostru este cea care ne încredințează că Domnul ne-a creat să ducem o viață verticală din punct de vedere duhovnicesc. Păcatul ne orizontalizează, ne apleacă, ne face să avem ochii minții și ai inimii aplecați spre pământ.

Gârbovirea este o boală care nu ne dă posibilitatea de a avea o imagine de ansamblu a ceea ce ne înconjoară. Obligă privirea să fie îndreptată numai spre cele ale pământului. Din punct de vedere spiritual, gârbovirea sufletească ne leagă de cele ale pământului, de cele efemere, nedându-ne posibilitatea să avem perspectiva de ansamblu, să ne îmbogățim spiritual, văzând tot ceea ce este în jur.

Femeia din pasajul evanghelic, chiar dacă era gârbovă din punct de vedere trupesc, din punct de vedere spiritual dădea dovadă de o foarte mare verticalitate. Venea la sinagogă, se ruga și avea mare grijă de sufletul ei. Gârbovirea trupească era biruită de verticalitatea spiritului ei.

Domnul Hristos, în momentul când a intrat în sinagogă, a vindecat-o pe această femeie, i-a îndreptat trupul, pentru că avea o frumusețe a sufletului.

Din nefericire, mai marele sinagogii suferea de gârbovire sufletească. Era orbit de formalism, de ritualism – care omoară și anesteziază orice formă de dragoste față de semeni. Pentru el era mai important să fie împlinită o lege a Vechiului Testament, decât că cineva a fost vindecat. Ni se spune că acest mai mare al sinagogii s-a mâniat și a spus celor de față să nu mai vină să caute vindecare în zi de sâmbătă, pentru că este zi de odihnă. Să caute alte zile în care să fie vindecați. El ripostează față de minunea săvârșită de Hristos, față de bucuria vindecării unui om suferind, pentru că el însuși suferea de boala formalismului.

De ce Hristos vindeca în zi de sâmbătă? Pentru evrei sâmbăta era o zi de odihnă. Nu se lucra. Se făcea excepție când era vorba de îngrijirea animalelor. Mergeau la sinagogă și se rugau, dedicau acea zi lui Dumnezeu. Statornicirea acestei zile ca zi de odihnă este motivată de faptul că Dumnezeu a lucrat șase zile (zilele Creației) și în a șaptea S-a odihnit de cele ce a făcut. Odihna lui Dumnezeu nu înseamnă pasivitate, ci înseamnă contemplarea a ceea ce El a creat în cele șase zile. După aceste șase zile de lucru ale lui Dumnezeu, omul primește, ca dar, Creația, Universul, de care să aibă foarte mare grijă. Domnul îl pune pe om stăpân asupra creației, nu să o domine și să profite de ea, ci să aibă grijă de tot ceea ce El i-a dăruit. Atunci când Dumnezeu a început să Se odihnească, omul a fost însărcinat și responsabilizat să se îngrijească de cele pe care El le-a creat.

Hristos vindecă în zi de sâmbătă, lucrează cele duhovnicești în această zi, pentru că omul nu a avut grijă de creația Sa. Fiul lui Dumnezeu se întrupează din Fecioara Maria, pentru ca El, Dumnezeu și Om desăvârșit, să lucreze în locul omului, care a păcătuit față de creație. Hristos făcea aceste minuni în zi de sâmbătă pentru ca să îi învețe pe oameni ce înseamnă lucrarea duhovnicească, vindecarea sufletului de orice fel de formă a păcatului.

Pasajul evanghelic ne atrage atenția că există o anumită formă de gârbovire sufletească – formalismul – care ucide dragostea, gingășia și delicatețea pe care ar trebui să le avem față de cei din jur. Este ceea ce a făcut și Sfântul Ierarh Nicolae. El este modelul și exemplul cel mai minunat de dragoste și de noblețe față de toți cei aflați în suferință. Troparul Sfântului Ierarh Nicolae ne spune că el este «icoană a blândeții», adică model de blândețe. El a îndeplinit cel mai autentic îndemnul lui Hristos: «învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima». Blândețea Sfântului Nicolae nu este o formă de apatie, de calmitate de natură psihologică. Este mult mai mult decât atât.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că omul blând este «cel care rămâne nemișcat (nu-l afectează) atât atunci cât este lăudat, cât și atunci când este ocărât, disprețuit». Nu-l afectează nici atunci când este lăudat, mândrindu-se, crezând că este pe o culme, și nici nu se lasă prins în stări de deznădejde când cineva îl disprețuiește sau îl calomniază.

Aceasta înseamnă starea de noblețe, pe care a avut-o, la modul cel mai autentic, Sfântul Nicolae. El nu era prins și afectat de păcatul ritualismului.

Omul care iubește și care are o atenție deosebită față de suferințele semenilor, este un om liber de orice fel de înțelegere a poruncilor lui Dumnezeu într-o manieră legalistă. Să ne ferească Domnul de oameni insensibili, ritualiști și foarte legaliști. Hristos ne avertizează că trebuie să ne ferim de formalism, să ne ferim să punem accent pe învelișul exterior al credinței, neglijând ceea ce este esențial – schimbarea lăuntrică. Să nu zăbovim numai asupra formei exterioare a credinței. Să mergem întotdeauna înspre ceea ce ține de profunzimea și autenticitatea ei.

Sursa: http://episcopiahusilor.ro

Total
53
Shares
Previous Post

Despre Sfântul Nicolae și simțul civic

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 17, 26-37)

Related Posts