Grija pentru suflet

Adu‑ţi aminte, adu‑ţi aminte, suflete al meu, de acea mare evlavie pe care o aveai atunci! Adu‑ţi aminte de acea preafierbinte şi preadulce străpun­gere a inimii! Adu‑ţi aminte cum erai cu totul în­dreptat spre cele de sus!

O, ce evlavie aveam, pentru că îi vedeam pe toţi Sfinţii Părinţi ca pe Îngerii lui Dumnezeu. Un an  în­treg mi‑a trebuit ca să aflu numele celor din mă­năstire şi ale celor de la metocuri. Nu aveam îndrăz­neală faţă de niciunul şi după slujire alergam re­pe­de la chilie, pe care o umpleam cu lacrimi şi cu sus­pine. Am cultivat această evlavie în fiecare zi cu sete şi cu bucurie şi nu mi‑am lăsat inima să se îm­pie­trească înlăuntrul meu.

Adu‑ţi aminte, suflete al meu, de clipa în care ai plecat din lume arzând de dumnezeiasca dragoste, ca să vii în Sfântul Munte. Pentru aceasta ia aminte, suflete al meu, ia aminte să nu se sfârşească evlavia dinlăuntrul tău şi să te pierzi. Neîncetata rugăciune către Domnul să fiarbă înlăuntrul tău. Să curgă ru­găciunea ca un izvor înlăuntrul tău şi atunci ziua va trece ca o clipă. Teme‑te, suflete al meu, teme‑te să nu‑ţi pierzi evlavia!

Dacă nu aş fi alergat în acest Munte Sfânt, nu aş fi aflat uşurare de chinuri. Nicio mângâiere nu am aflat în lume. Oriunde m‑aş fi dus, toate erau întu­necate, toate amare, toate pline de suferinţă, de ne­cazuri şi de întristări. Din această cauză eram trist. Numai Dumnezeu şi Maica Domnului erau mângâ­ierea şi bucuria mea.

Vedeam acele Biserici aflate în locuri izolate şi pustii şi îmi spunem: „Ah, dacă aş fi monah şi m‑aş nevoi într‑una dintre aceste Biserici, ce bine ar fi!” Şi îndată eram răpit de Dumnezeu, printr‑o fierbinte şi dulce străpungere a inimii. Din ochii mei curgea şu­voi de lacrimi şi eram cu totul în afara lumii.

Aveam multă evlavie pentru viaţa monahală şi vroiam să mă fac şi eu monah.

Pentru aceasta mulţumesc Dumnezeului meu şi Maicii Domnului, că m‑au învrednicit să mă fac mo­nah în acest Sfânt Munte, în aceste locuri sfinte, în această Sfântă Grădina a Maicii Domnului.

Îi mulţumesc Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că m‑a izbăvit de întristările lumii şi m‑a adus la lumina cerească a petrecerii monahale.

Lumea nu cunoaşte, suflete al meu, cât de dulce şi minunată este viaţa monahilor. Sufletul înaripat de dumnezeiasca dragoste urcă de la pământ la Cer, iar aceasta este o vedere străină şi înfricoşată.

Vezi dar, suflete al meu, ce lucruri minunate?

Vezi ce bucurie cerească şi ce veselie?

Vezi ce mângâiere cerească?

Cum de pe pământ ne înălţăm la cele cereşti şi devenim cetăţeni ai Cerului, împreună‑locuitori cu Îngerii?

O, taine străine şi înfricoşătoare, suflete al meu! Câtă mulţumire trebuie să aducem lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăţi!

O neîncetată mulţumire trebuie să ţâşnească din­lăuntrul tău, suflete al meu, către Dumnezeu, Făcă­to­rul de bine care îţi dăruieşte aceste bunuri cereşti.

Să stăm, suflete al meu, totdeauna în mănăstire cu înstrăinarea aducătoare de bucurie, cu dulcea umilinţă şi cu neîncetatele lacrimi, ca să nu pierdem evlavia.

Să ne ferim de îndrăzneală, pentru că Sfinţii Pă­rinţi spun că îndrăzneala este pierzarea monahului. Să fim lipsiţi de îndrăzneală şi să ne purtăm ca şi cum am fi venit ieri în mănăstire, ca să nu pierdem evlavia, întristarea şi lacrimile. Să nu ne amestecăm în vreuna din treburile mănăstirii: în acest fel vom fi totdeauna în pace.

Dobândeşte, suflete al meu, evlavie, dobândeşte lacrimi, întristare, umilinţă, dobândeşte însingurare şi rugăciune. Pentru că rugăciunea şi însingurarea din chilie te vor înălţa de pe pământ la Cer, de la suferinţele şi întristările lumii la bucuria Îngerilor.

În mănăstire, suflete al meu, să stai aşa cum stătea Pavel Tebeul în adâncul pustiei. Pentru că, atunci când te fereşti de îndrăzneală şi după slujire alergi în chilia ta, te afli în cea mai adâncă pustie.

Pentru aceasta păzeşte‑te să nu ai prieteşug cu cineva, ca să nu fii înrobit de o astfel de legătură. Să fii înrobit doar de prietenia cu Dumnezeu şi de con­templarea Lui.

Toate lucrurile lumii sunt deşarte şi fericit este cel ce pururea Îl „inspiră” pe Dumnezeu înlăuntrul său, fără să se sature vreodată. Fie că merge, fie că lucrează sau doarme, are mereu înlăuntrul său o mângâiere cerească.

Numai trezvia şi rugăciunea neîncetată păzesc sufletul şi îl ţin în afara lumii, îl ridică la Dumnezeu şi îl învrednicesc să vadă frumuseţile Raiului.

Să te păzeşti, suflete al meu, şi să priveghezi, ca să nu ai ură, vrăjmăşie sau pizmă asupra vreunui fra­te şi să nu îngreunezi pe cineva cu pretenţiile tale.

Ca un străin să te socoteşti în mănăstire. Dacă te amărăşte cineva, zi înlăuntrul tău: „Eu sunt străin de lumea aceasta”. Şi îndată să ţi se umple ochii de lacrimi de umilinţă şi cu mintea să te înalţi către Dumnezeu.

Să fugi de mângâierea de la oameni şi să alergi numai la mângâierea lui Dumnezeu, care este o bu­curie cerească şi un praznic strălucit. Pe cât te fe­reşti de mângâierea omenească, pe atât o dobân­deşti pe cea dumnezeiască, care e fără margini.

Pentru aceasta, suflete al meu, să nu ieşi din chilia ta fără să ai vreo nevoie, ca să nu ţi se sălbă­ticească simţurile prin vederea lucrurilor materiale şi astfel să plece dinlăuntrul tău întristarea cea după Dumnezeu şi lacrimile.

În cugetul tău să te întristezi şi să plângi mereu, fără să‑şi dea seama cineva de aceasta.

Să te înalţi către Dumnezeu şi să te afli în afara lumii. Pentru că pe cât te înalţi duhovniceşte, pe atât mori faţă de lume şi trăieşti deasupra lucrurilor văzute înainte de Înviere, suflete al meu.

Mare rău aduc omului nepăsarea şi trândăvia. Acestea pricinuiesc moartea sufletului. Teme‑te, su­flete al meu, să nu ajungem în munca iadului din pricina nepăsării şi a trândăviei.

Trebuie să‑ţi aminteşti neîncetat de marea evla­vie pe care ai avut‑o la început, încât nimeni nu a putut să te întoarcă de la calea vieţii călugăreşti.

Ai ajuns în Sfântul Munte cuprins de dumneze­iasca dragoste, ai primit schima îngerească şi ai devenit cetăţean al Cerului şi locuitor al Raiu­lui. O, ce mari daruri ai primit de la Dumnezeu!

Ce comoară mi‑a dăruit Dumnezeu! M‑a miluit şi m‑a înălţat.

Pururea să rosteşti Rugăciunea lui Iisus şi toate simţurile tale să privegheze şi să ia aminte. Atunci vei vedea, suflete al meu, unde te afli, pe unde umbli, unde ai ajuns. Vei fi cu luare‑aminte în fie­care oră şi în fiecare clipă. Vei vedea dacă mergi pe calea cea dreaptă a lui Dumnezeu, ca să nu te înşeli şi să‑ţi pierzi vremea cu lucruri deşarte şi nefolosi­toare.

Mulţi s‑au rătăcit pentru că nu au păstrat evla­via pe care au avut‑o la începutul vieţii călugăreşti. Au lăsat‑o necultivată în inimile lor, s‑au împietrit şi încet‑încet i‑a cuprins trândăvia şi nepăsarea faţă de cele duhovniceşti.

Pentru aceasta, suflete al meu, nu dormi, ci cu frică şi cu cutremur să alergi, până o să închidem ochii şi o să ajungem în mormânt. Dacă însă, ca om, păcătuieşti, nu deznădăjdui. Aleargă îndată la du­hovnic şi mărturiseşte‑te!

Extras din Părintele Matei de la Karakalu – Un lucrător tăcut al virtuții – Editura Evanghelismos.

Total
53
Shares
Previous Post

Oglinda domniței

Next Post

Evanghelia zilei (Marcu 11, 1-11)

Related Posts