Iacov în Mesopotamia

(Facerea 27, 41 – 30, 43)

Isav era foarte mânios împotriva fratelui său, pentru că smulsese cu vicleșug binecuvântarea părintească. Vrăjmășia și setea de răzbunare puseseră stăpânire pe sufletul lui atât de mult încât se hotărâse să-l omoare pe Iacov. Ceva însă îl înfrâna. Se gândea că aceasta îi va provoca o foarte mare întristare tatălui său și îi va grăbi moartea. Așadar Isav a spus: „Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu!”[1]. Amânarea aceasta a fost mântuitoare, pentru că și lui Iacov i-a dat prilejul să se păzească, și pe Isav l-a scăpat de o crimă înfricoșătoare. Este rău să amânăm împlinirea hotărârilor noastre celor bune, pentru că de obicei le zădărnicim, însă este bine să amânăm împlinirea hotărârilor pe care le luăm când ne aflăm în stare de mânie. Trecerea timpului va risipi mânia și va schimba dispoziția noastră și astfel va fi evitată orice faptă rea.

Se pare că Isav și-a făcut cunoscute planurile unora și astfel a aflat și Rebeca, care, așa cum era firesc, s-a neliniștit foarte mult. Se temea nu numai pentru că Iacov ar fi fost ucis, ci și pentru că Isav ar fi devenit ucigaș. Așadar l-a chemat pe Iacov, l-a înștiințat despre planul ucigaș al fratelui său și l-a sfătuit să plece pentru o vreme în patria ei, Mesopotamia, și să rămână lângă fratele ei, Laban, până va trece mânia lui Isav. Însă pentru ca Iacov să poată pleca în călătorie trebuia ca Isaac să-și dea consimțământul. Rebeca a acționat și de această dată cu istețime. Nu i-a descoperit bărbatului ei adevăratul motiv al plecării lui Iacov, ca să nu-l tulbure, însă nici nu l-a mințit. I-a spus: „Sunt scârbită de viaţa mea, din pricina fetelor Heteilor. Dacă-şi ia şi Iacov femeie ca acestea, din fetele pământului acestuia, atunci la ce-mi mai e bună viaţa?”[2]. Adică Rebeca nu i-a descoperit lui Isaac planul ucigaș al lui Isav, însă i-a spus un lucru adevărat, despre care foarte probabil îl discutaseră și altă dată și anume că ar fi fost foarte rău și neplăcut dacă și Iacov, rămânând în Canaan, ar fi urmat pilda fratelui său. Să ia aminte la această faptă a Rebecăi cei care se folosesc de minciună, chipurile ca să evite tulburări și alte consecințe neplăcute. Desigur, nu putem să negăm faptul că există situații dificile, în care descoperirea unui adevăr ar avea urmări neplăcute, însă înțelepciunea și luminarea de la Dumnezeu ne vor ajuta să găsim soluții mai bune decât minciunile.

Isaac a fost de acord cu cele spuse de femeia sa. Așadar l-a chemat pe Iacov și l-a sfătuit să nu-și ia femeie dintre fiicele locuitorilor Canaanului, ci să meargă în Mesopotamia și să-și ia femeie dintre fiicele lui Laban, fratele Rebecăi. Și, după ce i-a urat să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, să dobândească mulțime de urmași și să moștenească țara pe care i-a făgăduit-o Dumnezeu lui Avraam, Iacov a pornit în lunga călătorie. Grea și plină de osteneală trebuie să fi fost această călătorie, însă Isaac l-a încredințat pe fiul său ocrotirii lui Dumnezeu și astfel era liniștit în privința lui. De multe ori și noi ne despărțim de copiii noștri, care pleacă în călătorii lungi cu probleme profesionale, pentru studii sau cu alte scopuri. Și astăzi, desigur, călătoriile nu se fac atât de greu precum atunci, însă nu încetează să ascundă multe și mari primejdii pentru trup și pentru suflet, pe care este cu neputință să le preîntâmpinăm. Așadar să-i încredințăm pe copiii noștri și pe toți cei ce călătoresc purtării de grijă a lui Dumnezeu, singura care îi poate păzi de toate primejdiile.

Cu binecuvântarea tatălui său, Iacov a pornit în călătorie. Situația era dificilă și nu îngăduia amânare. Frica și neliniștea trebuie să fi stăpânit în sufletul său. Va scăpa în cele din urmă de mânia lui Isav? Va ajunge în siguranță la destinația sa? Oare se va întoarce vreodată în patria sa? Dumnezeu însă, chiar în prima zi a călătoriei sale, l-a întărit și i-a dat curaj printr-un vis revelator.

Se înserase și Iacov, obosit de călătorie, s-a așezat să doarmă, punându-și o piatră la căpătâi. După ce a adormit, a văzut o scară foarte înaltă, care se sprijinea pe pământ și al cărui capăt ajungea la cer. Îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea, iar din vârful ei Însuși Dumnezeu îi vorbea lui Iacov și îi spunea: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”[3].

Acest vis a avut a avut o semnificație îndoită. Pe de o parte era l-a întărit pe Iacov, care se afla într-un loc pustiu, în primejdii și având nesiguranța viitorului. Dumnezeu l-a încredințat că nu este singur, așa cum credea, ci El Însuși era împreună cu el, ajutător, povățuitor și ocrotitor. Însă și pe noi toți Dumnezeu ne încredințează prin această vedenie că din înălțimea slavei și măreției Sale ne urmărește și ne poartă de grijă și folosește Îngeri pentru slujirea și ocrotirea noastră. Pe de altă parte însă visul a fost profetic. Se referea la coborârea Fiului lui Dumnezeu din Cer pe pământ și întruparea Sa pentru mântuirea noastră. Atunci s-a arătat în toată mărimea ei dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru om. De atunci, după cum a spus Domnul, Îngerii lui Dumnezeu urcă și coboară „peste Fiul Omului”[4]. De atunci s-a înălțat scara înțelegătoare, care unește pământul cu cerul. Scara pe care a coborât pe pământ Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Născătoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta cântăm în imnul acatist: „Bucură-te scara cerului, pe care S-a pogorât Dumnezeu”. Scară este și Biserica, pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu, ca să-i ridice pe oameni de la pământ la cer și să coboare binecuvântările lui Dumnezeu de la cer la oameni.

Iacov s-a trezit uimit din pricina visului și a spus: „Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!… Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”[5]. S-a convins că acolo unde se afla era prezent Dumnezeu și prin urmare locul era sfânt. Însă unde nu este prezent Dumnezeu? Și care loc nu este „casă a lui Dumnezeu”? Această simțire trebuie să o avem pretutindeni, oriunde ne-am afla, că Dumnezeu este prezent și ne urmărește, dar ne și ocrotește. Prin excelență însă „casă a lui Dumnezeu” și „poartă a cerului” sunt bisericile noastre, locuri în care ne închinăm lui Dumnezeu și Îi înălțăm cântări și doxologii, Îi adresăm rugăciunile noastre și Îi aducem preasfânta jertfă a Dumnezeieștii Euharistii. Pentru biserici se potrivește foarte bine cuvântul lui Iacov: „Cât de înfricoşător este locul acesta!”. cu frica lui Dumnezeu și cu adâncă evlavie trebuie să intrăm și să stăm în biserică, nu numai în vremea slujbelor, ci și în orice altă vreme.

Călătorul Iacov nu a avut mijloace pentru a ridica un monument în locul unde i s-a arătat Dumnezeu. Așadar a făcut ceva simplu, ca să consacre a cel loc. A luat piatra pe care o folosise drept pernă, a pus-o dreaptă și a vărsat pe ea untdelemn. A numit acel loc Betel, care înseamnă „casa lui Dumnezeu” și a făgăduit că, atunci când se va întoarce în patria sa, va zidi acolo un jertfelnic și va aduce ca jertfă a zecea parte din toate câte îi va da Dumnezeu. Pentru acest motiv Betelul era considerat loc sfânt de iudei, care însă în vremuri de apostazie de la Dumnezeu îl transformau în loc al închinării la idoli.

Întărit și încurajat de vedenie, Iacov și-a continuat călătoria și după multe zile a ajuns la Haran. Distanța de la Betel la Haran este de aproximativ șapte sute patruzeci de kilometri. Precum altădată Eliezer, tot astfel și acum Iacov s-a oprit la o fântână în afara cetății, unde se adunau păstorii, ca să-și adape oile. Acolo Iacov a aflat primele lucruri despre unchiul său Laban și despre familia lui. Peste puțin timp însă a venit acolo și fiica mai mică a lui Laban, Rahila, ca să-și adape oile. Iacov s-a grăbit să o ajute și apoi i-a spus cine este. Ea s-a grăbit să-l anunțe pe tatăl ei despre venirea lui Iacov și Laban a alergat îndată la fântână, l-a primit cu dragoste și l-a dus la casa lui, ca să-l găzduiască.

Așadar până aici toate i-au mers bine lui Iacov. „A fost norocos”, ar spune mulți. Dar pentru omul credincios nimic nu este întâmplător, ci toate sunt rânduite de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și Iacov vedea mâna lui Dumnezeu conducându-l și vedea împlinindu-se făgăduințele Sale către el. Dumnezeu l-a condus la fântână, Dumnezeu a adus-o acolo și pe Rahila și apoi pe Laban. De asemenea face impresie bunăvoința cu care l-a primit Laban și l-a găzduit pe Iacov. Cu aceeași bunăvoință îl primise altădată pe Eliezer. Desigur, Laban nu era sfânt, avea neputințele și vicleniile sale, însă la fiecare om, oricât de rău ar fi, există și unele lucruri bune, pe care trebuie să le recunoaștem și să le cinstim.

O lună a fost găzduit Iacov în casa lui Laban. Se pare însă că în acest timp nu a rămas fără lucru, ci a adus diferite slujiri, arătând astfel râvna și hărnicia sa. Pentru aceasta, după prima lună, Laban, mulțumit de comportamentul nepotului său, i-a spus: „Au doară îmi vei sluji în dar, pentru că îmi eşti rudă? Spune-mi, care-ţi va fi simbria?”[6]. Iacov nu venise în Haran ca să strângă bani, ci ca să scape de mânia fratelui său și să-și găsească soție potrivit sfatului părinților săi. Și deja o îndrăgise pe fiica mai mică a lui Laban, Rahila, care era frumoasă spre deosebire de sora ei Lia, care era cam urâtă. Iacov i-a spus lui Laban: „Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fata ta cea mai mică”[7]. După obiceiul acelei vremi, ginerele dădea zestre tatălui miresei, adică într-un anume fel o cumpăra pe mireasă. Iacov nu avea la el bani sau alte daruri să-i ofere și pentru aceasta i-a propus să lucreze șapte ani, ca să o dobândească pe Rahila și Laban a primit bucuros propunerea.

Șapte ani! Nu este puțin timp. Și totuși cei șapte ani i s-au părut lui Iacov „numai câteva zile”[8], fiindcă o iubea pe Rahila. Când iubește cineva, rabdă și timp și osteneală și orice jertfă și lipsă. Același lucru se întâmplă cu omul care Îl iubește pe Dumnezeu și așa trebuie să fie dragostea noastră către Dumnezeu, încât să nu socotim nimic față de ea, ci, precum Apostolul Pavel, să spunem: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?… Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[9].

Au trecut cei șapte ani precum „câteva zile” și Iacov i-a cerut lui Laban să respecte înțelegerea lor și să i-o dea de femeie pe Rahila. Atunci Laban l-a înșelat pe Iacov și în locul Rahilei i-a dat-o pe Lia. Mireasa a fost dusă la mire cu văl pe față și astfel Iacov, nebănuind nimic, a căzut victimă înșelăciunii și numai în ziua următoare și-a dat seama. Astfel a fost pedepsit pentru înșelăciunea pe care o săvârșise el însuși pentru a smulge binecuvântarea tatălui său. Însă oricum, fapta lui Laban este condamnabilă, pentru că l-a nedreptățit nu numai pe Iacov, ci și pe fiica sa Rahila, care știa desigur că pentru ea lucra Iacov la tatăl ei. Așadar pe drept s-a plâns Iacov pentru înșelăciunea care i se făcuse. Și atunci Laban a răspuns cu o îndreptățire mincinoasă și păcătoasă, care, dacă ar fi fost drept, ar fi trebuit să pună înainte, când s-a înțeles cu Iacov. „Aici la noi nu se pomeneşte să se mărite fata cea mai mică înaintea celei mai mari. Împlineşte această săptămână de nuntă şi-ţi voi da-o şi pe aceea, pentru slujba ce-mi vei mai face alţi şapte ani!”[10]. Așa s-a și întâmplat. Iacov a primit condițiile lui Laban și după câteva zile a luat-o și pe Rahila de soție. Respectând înțelegerea, a rămas să lucreze pentru Laban încă șapte ani.

Poligamia lui Iacov, așa cum am văzut și la Isav, nu trebuie să ne surprindă, pentru că era un lucru obișnuit în acea vreme. Desigur, la început Dumnezeu a instituit legea monogamiei, dându-i lui Adam o singură femeie, însă odată cu înmulțirea păcatului această lege a fost încălcată și poligamia s-a răspândit. O întâlnim chiar și mult mai târziu la poporul iudeu, în anii judecătorilor și împăraților. Legea mozaică o tolera, făcând pogorământ față de nedesăvârșirile morale ale oamenilor, însă legea Noului Legământ, care este legea morală desăvârșită, nu îngăduie cu nici un chip acest obicei rău, ci, prin gura Apostolului Pavel, instituie în chip limpede monogamia: „Fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său”[11].

Iacov a dobândit în Haran unsprezece fii și o fiică. Mai târziu, în Canaan, i s-a născut al doisprezecelea fiu, Veniamin. După ce au trecut și ceilalți șapte ani, Iacov i-a cerut lui Laban să-l primească să lucreze pentru el cu plată: să pască turmele lui Laban, dar să fie plătit pentru aceasta. Înțelegerea pe care au făcut-o era următoarea: simbria lui Iacov să fie oile tărcate și caprele pestrițe. Vicleanul Laban a primit, însă a avut grijă să ia astfel de măsuri prin care socotea că va împiedica înmulțirea oilor și caprelor pe care urma să le ia Iacov. A despărțit îndată oile și caprele pestrițe și le-a dat fiilor săi să le pască trei zile departe de locul unde Iacov păștea celelalte oi. Astfel s-a micșorat mult probabilitatea de a se naște oi și capre pestrițe în turmele pe care le păștea Iacov.

Iacov nu s-a revoltat din pricina acestei noi nedreptăți a socrului său, nu s-a mâniat, nici nu s-a certat cu el. A cedat și s-a lăsat pe sine însuși în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu încrederea neclintită că El îi va face dreptate și îl va răsplăti pentru ostenelile sale, pentru credința și răbdarea sa. Și într-adevăr Dumnezeu l-a binecuvântat și oile și caprele care potrivit înțelegerii îi aparțineau lui s-au înmulțit foarte mult. „De aceea s-a îmbogăţit omul acesta foarte, foarte tare, şi avea mulţime de vite mărunte şi vite mari, roabe şi robi, cămile şi asini”[12]. Astfel se adeverește faptul că atunci când Dumnezeu îi dă cuiva binecuvântarea Sa, cu nimic nu-l pot vătăma invidia, vicleniile și nedreptățile oamenilor. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, Iacov a dobândit și copii mulți și avere mare. Viclenia și uneltirile lui Laban au rămas fără rezultat, pentru că erau potrivnice voii lui Dumnezeu și voii lui Dumnezeu nimeni nu-i poate sta împotrivă. Așadar să ne îngrijim să fim supuși față de voia lui Dumnezeu, pentru ca El să fie binevoitor față de noi și să avem, precum Iacov, atotputernica Sa binecuvântare și ocrotire.

[1] Facerea 27, 41.

[2] Facerea 27, 46.

[3] Facerea 28, 13-15.

[4] Ioan 1, 51.

[5] Facerea 28, 16-17.

[6] Facerea 29, 15.

[7] Facerea 29, 18.

[8] Facerea 29, 19.

[9] Romani 8, 35, 38-39.

[10] Facerea 29, 26-27.

[11] 1Corinteni 7, 2.

[12] Facerea 30, 43.

Total
12
Shares
Previous Post

Ce treabă avem noi cu moartea?

Next Post

Elementele de bază ale Dogmaticii Ortodoxe

Related Posts