Impotriva nevoitorilor şi dracii se luptă cu tărie, însă pe cei delăsători nu-i iau în seamă, fiindcă le sunt supuşi. Cei care vor binele îl află ajutor pe Dumnezeu, Care îngăduie războaiele pentru folos – part.2

  1. Din Pateric
  • Un frate, ispitit de draci, s-a dus la un Bătrân şi i-a spus ispitele pe care le îndura. îi zice Bătrânul: „Frate, să nu te înspăimânte ispitele care îţi vin; că vrăjmaşii se înfurie grozav, topiţi de invidie, când văd sufletul că se înalţă şi se uneşte cu Dumnezeu. Atunci când omul e ispitit, nu se poate ca Dumnezeu şi îngerii Lui să nu fie de faţă, întinzându-i mână de ajutor. Aşadar, nu înceta să-ţi ridici necontenit ochii spre El şi să-L chemi cu smere­nie în ajutor, cugetând totodată în vremea ispitei la stăpânirea Sa nebiruită, la neputinţa noastră şi la cruzimea vrăjmaşului; aşa vei avea parte îndată de ajutorul lui Dumnezeu.
  • Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: „Cei ce vieţuiesc în lume nu se îngrijesc de post, nesocotesc rugăciunea, fug de privegheri, se îmbuibă cu tot felul de bucate, fac totul după poftele lor, se sfâşie între ei în tot felul de nego­ţuri şi îşi irosesc mai toată ziua cu jurăminte şi cu încălcarea lor. Atunci, cum de nu cad, nici nu zic „Am păcătuit!”, nici nu se opresc de la împărtăşanie, în vreme ce noi, monahii, pironiţi pururea cu posturi, privegheri, culcări pe jos, hrană uscată, lipsiţi de orice odihnă trupească, plângem şi ne tânguim, zicând că ne-am pierdut şi suntem sortiţi gheenei?”

Bătrânul a oftat şi a spus: „Bine ai zis, frate, că mirenii nu cad. Căci după ce au păţit o dată cădere grea şi cumplită, nici nu se pot ridica, nici nu au de unde să mai cadă, ci rămân din neştiinţă în căderea dintâi, fără să-şi dea măcar seama că au căzut. Ce treabă are diavolul să-i lupte pe cei culcaţi totdeauna la pământ, care niciodată nu se ridică? Monahii însă, aşezaţi făţiş în linie de luptă înaintea vrăjmaşului, se luptă pururea cu acesta. De aceea uneori biruiesc, alteori sunt biruiţi; şi nu încetează să se ridice când cad, să strâmtoreze şi să fie strâmtoraţi, să lovească şi să fie loviţi, până când îl biru­iesc [pe diavol], cu harul lui Dumnezeu, făcându-1 slab şi neputincios întru ei. Atunci îşi găsesc odihna, fiind în pace desăvârşită cu Dumnezeu şi desfătându-se lăuntric neîncetat de liniştea şi de bucuria Lui”.

  • A zis Avva Pimen despre Avva Ioan Colov că L-a rugat pe Dumnezeu şi a luat patimile de la el. ajungând fără grijă. Apoi s-a dus şi i-a spus unui Bătrân: „Văd că sunt în odihnă şi n-am nici un război”. îi zice Bătrânul: „Du-te şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi vină războiul; că prin războaie sporeşte sufle­tul”. S-a rugat aşa şi nu a mai cerut niciodată să fie luat războiul de la el, ci zicea: „Doamne, dă-mi răbdare în războaie!”
  • A zis Avva Copri: „Fericit cel ce rabdă osteneală cu mulţumire”.
  • Acelaşi, îmbolnăvindu-se, era de multă vreme ţintuit la pat; aşa mulţu­mea şi îşi tăia voia proprie.
  • A zis un Bătrân că un frate timp de nouă ani a fost ispitit de un gând. Şi, chipurile din evlavie, se osândea pe sine şi gândea că el e pricina ispitei, zicând: „Mi-am pierdut sufletul”. După o vreme, împovărat şi deznădăjduit de propria mântuire – cum nu se cuvenea – a zis: „Sunt pierdut; mă duc în lume.” Cum se pornise să plece, i-a venit un glas pe cale, care i-a spus: „Cei nouă ani în care ai fost ispitit ţi-au pricinuit cununi; aşa că întoarce-te la locul tău şi te voi uşura de gânduri”. Fratele s-a întors şi a găsit odihnă. De unde învăţăm că războaiele pricinuiesc cununi.
  • A zis un Bătrân: „La începuturile lepădării de lume a monahului, nu li se îngăduie dracilor să-l ispitească cu tărie pe om, pentru ca nu cumva, uimit şi înspăimântat de acest lucru, să se întoarcă degrabă în lume. Când însă monahul sporeşte cu timpul şi lucrarea [nevoinţei], sunt lăsate asupra lui războaiele poftelor trupeşti şi ale celorlalte plăceri. Atunci omul are nevoie să se smerească şi să se tânguie cu inima, osândindu-se şi învinuindu-se numai pe sine. Şi aşa, prin ispite, dobândeşte răbdare, experienţă şi dreaptă socoteală, căutând de atunci scăpare la Dumnezeu cu lacrimi. Însă unii, tul­buraţi de acestea şi împovăraţi de o tristeţe de neîndurat, au fost duşi în adâncul deznădejdii şi s-au întors cu inima din nou în lume; ba unii şi cu tru­pul.

Noi, fraţilor, nicicând să nu deznădăjduim ori să ne pierdem curajul, ci să îndurăm ispitele cu vitejie şi îndelungă răbdare, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Căci mulţumirea către Dumnezeu desface toate uneltirile vrăjmaşului. Precum cel care are mâinile murdare de catran nu le curăţă cu altceva decât cu untdelemn, astfel şi noi, întinaţi de păcat, ne curăţim din nou cu mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să venim la El în toată ispita şi să chemăm ajutorul Lui cu stăruinţă, mulţumind pentru toate. Şi îl vom vedea pe vrăjmaş biruit cu uşurinţă, slab şi neputincios înaintea noastră”.

  • A zis un Bătrân: „Dacă atunci când facem rele Dumnezeu ne iartă şi e îndelung răbdător, nu ne va ajuta cu atât mai mult de vrem să facem cele bune?”
  1. A Sfântului Efrem

Cel ce voieşte să placă lui Dumnezeu, să ajungă moştenitor al Său prin credinţă şi să fie numit fiu al lui Dumnezeu, născut din Duhul Sfânt, trebuie mai înainte de toate să se înarmeze cu răbdare şi multă îngăduinţă, şi aşa să îndure cu vitejie şi mulţumire toate necazurile şi strâmtorările pe care le întâlneşte; adică bolile şi pătimirile trupeşti, ori batjocoririle şi ocările din partea oamenilor, sau feluritele războaie nevăzute, pricinuite sufletului de duhurile viclene, care vor să-l aducă la moleşeală şi nepurtare de grijă şi să nu îl lase să intre în viaţa [veşnică]. Căci în iconomia Sa, Dumnezeu îngădu­ie ca fiecare să fie cercat în felurite necazuri, ca să fie vădiţi cei ce îl iubesc din tot sufletul; adică cei care rabdă cu mulţumire şi vitejie toate câte sunt aduse asupra lor de viclean şi nu se îndepărtează de nădejdea şi credinţa în Dumnezeu, ci întotdeauna aşteaptă cu credinţă şi răbdare multă izbăvirea prin har din împrejurările dureroase. Numai aşa vor putea scăpa de toată ispita şi vor dobândi făgăduinţa, ajungând vrednici de împărăţie, ca unii care au păşit pe urmele Domnului însuşi şi ale tuturor sfinţilor din veac, părtaşi nu numai pătimirilor ci şi slavei lor.

Ia aminte şi vezi cum dintru început toţi Părinţii – patriarhii, prorocii, apostolii şi mucenicii – au umblat pe calea necazurilor şi ispitelor, au îndurat cu dârzenie şi cu bucurie toate greutăţile, pentru nădejdea cea aşteptată a răsplăţii, şi aşa au putut să placă lui Dumnezeu. După cum spune Scriptura: Fiule, de-ai venit să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul spre ispită; îndreptează-ţi inima şi fii tare (Sir.2,1-2), privind către Dumnezeu şi întărindu-te cu nădejdea în El. Zice şi Apostolul: Dacă sunteţi fără certare, de care toţi au avut parte, atunci sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii adevăraţi (Evr.12,8). Şi altundeva zice: Cele ce vin asupră-ţi primeşte-le ca bune totdeauna, ştiind că nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu[i] (Mt.5,11). Şi Domnul îi fericeşte pe cei care sunt ocărâţi pentru El şi pătimesc lucruri cumplite, fie pe faţă, de la oameni, fie în ascuns de la du­hurile viclene, care, aşa cum s-a spus, luptă împotriva sufletului iubitor de Dumnezeu şi îi aduc necazuri de tot felul, ca să-i împiedice intrarea în viaţa [veşnică], făcându-l să alunece în nepurtare de grijă şi în deznădejde. Prin urmare, ispitele sunt cele ce vădesc sufletele, dacă îl iubesc sau nu pe Dum­nezeu, şi le fac vrednice sau nu de Acesta.

Aşadar tot sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu să ţină cu vitejie – înainte de toate – răbdarea şi nădejdea. în acest chip va putea să îndu­re şi să treacă prin toată asuprirea şi facerea de rău a celui viclean. Fiindcă Dumnezeu nu îngăduie ca sufletul care nădăjduieşte întru El şi îl aşteaptă cu răbdare să fie într-atât de ispitit, încât să deznădăjduiască, îngreuiat mai mult decât poate duce. Şi nici vicleanul nu ispiteşte şi nu necăjeşte sufletul atât cât vrea el, ci cât i se îngăduie de către Dumnezeu. Căci ştie Ziditorul nostru cât îi e de trebuinţă sufletului să treacă prin foc şi încercare, şi atât îngăduie.

Când olarul îşi face vasele, ştie cât să le lase în foc – căci de nu trec prin foc, nu sunt de folos oamenilor nu le lasă în cuptor mai mult decât trebuie, ca să nu se strice arzându-se, şi nici nu le scoate prea devreme, ca să nu se spargă uşor şi să fie netrebuincioase. Nici vitele de povară nu sunt încărcate la fel, ci după puterea fiecărui dobitoc. Şi iarăşi, corabia are unele semne prin care arată câtă încărcătură poate purta, încât să nu sufere vreo pagubă în timpul călătoriei.

Aşadar, dacă pentru cele văzute şi stricăcioase Dumnezeu a dat oame­nilor atâta ştiinţă şi dreaptă socoteală, încât să le chivernisească în siguranţă, nu ştie oare cu atât mai mult El, dătătorul înţelepciunii şi al priceperii, cât şi cum au nevoie să fie încercate prin focul ispitelor sufletele care voiesc să-I fie bineplăcute, ca să-I fie de folos şi potrivite pentru împărăţia ceru­rilor? După cum nu-i cu putinţă să iasă din cânepă fire subţiri dacă nu-i îndelung bătută, iar cu cât e scărmănată şi dărăcită mai mult, cu atât ajunge mai curată şi mai de folos, la fel şi sufletul iubitor de Dumnzeu: încercat şi subţiat de multe ispite şi necazuri, răbdând cu vitejie, se face mai curat şi mai trebuincios în lucrarea duhovnicească; şi, în cele din urmă, intrând cu bucurie în împărăţie, va fi moştenitor cămării de nuntă cereşti în vecii fără de sfârşit.

[i] Cf. Epistola lui Barnaba 19: Să primeşti cele ci ţi se întâmplă ca bune, ştiind că nimic nu se în­tâmplă fără Dumnezeu (PG 2, 777C).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 29

Total
31
Shares
Previous Post

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul – 12. Primejdii și încercări

Next Post

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul – 13. Sprijinul familiei sale

Related Posts