După aproximativ treizeci de minute, m-au condus în clădirea alăturată secţiei de Poliţie, la faimoasa închisoare KGB. După cum aveam să aflu mai târziu din plăcuţele de pe monumentele comemorative aflate la intrarea în închisoare, în acele clădiri, în vremea comunismului, au murit muceniceşte sute de oameni… Cât priveşte temperatura în această ţară, atunci, în februarie, varia între 20-30 de grade Celsius sub zero. Aici a început detenţia mea… M-au băgat într-o celulă cu încă două persoane. M-am înfricoşat mult când am văzut-o pe una dintre ele. Era un om de statură mare, foarte solid şi foarte înalt. Semăna cu un gigant şi, sincer vă spun, nu am mai întâlnit un asemenea om în viaţa mea! Pe celălalt deţinut nu l-am putut vedea. Stătea tot timpul acoperit.
Mi-au dat ceva să mă acopăr şi am făcut şi eu numaidecât ca el. M-am ascuns, de-a dreptul, sub pătură. Era foarte frig, iar celula semăna cu un depozit. După câteva ore, uşa s-a deschis şi ne-au adus de mâncare, la care eu şi deţinutul de sub pătură nici nu ne-am uitat. Atunci, uriaşul a luat şi porţia noastră, a pus-o într-un vas unde o răsturnase şi pe-a lui, a mărunţit nişte pâine, a amestecat-o şi a început să mănânce cu nesaţ. Au trecut aşa mai multe ore, dar nu ştiu câte, căci nu aveam ceas. Imi luaseră toate obiectele personale. Singurele lucruri pe care mi le lăsaseră erau hainele de pe mine, pulovărul, paltonul, pantalonii fără centură şi pantofii fără şireturi. Când s-a luminat de ziuă, mi-au pus lanţuri şi, în tovărăşia unui poliţist, m-au dus la hotelul unde stăteam. A fost unul dintre cele mai umilitoare momente din viaţa mea: să merg legat în lanţuri la un hotel de cinci stele, înconjurat de poliţişti înarmaţi… M-au condus spre camera unde locuisem şi în care întorseseră totul pe dos. Aici mi-au spus că au informaţii cum că aş avea asupra mea arme şi droguri.
Între ei era un oarecare domn, care mi s-a prezentat ca fiind avocat. Mi-a spus că atunci mă asista gratuit, dar apoi îmi va cere o sumă zilnică (de necrezut!) pentru orice alt serviciu avea să-mi facă. Am reuşit să-i scriu pe o bucată de hârtie adresa electronică a familiei mele, iar el, Dumnezeu să-i dea sănătate, după două zile i-a şi scris soţiei. Timp de trei zile, familia şi colegii mei, care se aflau într-o altă țară asemănătoare cu aceasta şi în care trebuia să mă întorc şi eu în săptămâna care urma, îmi pierduseră urma. Gândiţi-vă prin ce au trecut soţia, copiii şi părinţii mei! Mă pierdusem într-o ţară străină fără să dau vreun semn de viaţă trei zile întregi! În cele din urmă, de îndată ce ai mei au aflat totul, au înştiinţat Ministerul Afacerilor Externe, iar aceştia, la rândul lor, Ambasada Cipriotă din ţara mea. M-au dus înapoi la închisoare, în celula cu acea namilă de om şi cu cel acoperit de pătură. Ne-au adus de mâncare – ceva ca un fel de terci şi o bucată de pâine neagră, uscată. Am mâncat foarte puţin, iar ce a rămas a luat uriaşul. După-amiaza târziu, am simţit că ameţesc şi că nu mai pot respira. Am început să strig. Namila, Dumnezeu să-i dea sănătate oriunde ar fi acum, a început să bată în uşă şi să strige. Eu mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, nu ştiu după cât timp, m-am trezit jos, pe coridor, cu vreo patru sau cinci oameni adunaţi în jurul meu. Un domn care era îmbrăcat în alb, neîndoielnic infirmier, încerca, prin puţinele cunoştinţe de limbă engleză pe care le avea, să mă facă să semnez că primesc să plătesc ceea ce datoram pentru serviciul de prim-ajutor pe care îl primisem.
M-au mutat, în cele din urmă, într-o altă celulă, în care se mai aflau doi deţinuţi. Pe primii doi nu i-am mai văzut. Aici, unul stătea încontinuu la fereastră şi fuma, fapt pentru care l-am şi numit „fumătorul”, iar celălalt era cel cuibărit între pături, de unde ieşea numai atunci când ni se aducea de mâncare. Mânca şi se acoperea din nou; părea un om paşnic şi semăna cu un înger! Nu ştiu de ce l-am perceput aşa atunci, însă, în final, s-a dovedit a fi îngerul meu salvator. Aceşti doi deţinuţi aveau continuu discuţii şi neînţelegeri, iar din vocile şi din mişcările lor mi-am dat seama că ele erau legate de fereastră. Fumătorul o deschidea mereu ca să fumeze, dar se făcea atât de frig, că nu puteai îndura. Când ne-au adus mâncarea, am constatat cu tristețe că era acelaşi terci cu pâine neagră, uscată, şi nu am mâncat mai nimic.
La un moment dat, uşa s-a deschis şi m-au luat doi gardieni însoţiţi de doi poliţişti, care fuseseră şi ei prezenţi la ancheta din prima zi. Unul dintre ei vorbea puţin englezeşte. M-au suit în maşină şi m-au dus la Tribunal, unde am aşteptat vreo trei ore. Acolo, poliţistul care vorbea engleza mi-a cumpărat, din banii lui, o sticlă de apă şi o plăcintă cu carne. Era ultima mâncare gătită pe care aveam să o pun în gură pentru multe zile…. Când am intrat în sala de judecată, m-au înfăţişat unei bătrâne de optzeci de ani care dormea într-un scaun, spunându-mi-se că ea este avocata mea şi că mă va reprezenta în instanţă. Traducător era poliţistul care ştia un pic de engleză. Iubiţii mei, cred că v-am redat destul de fidel imaginea faimosului „proces” al acuzatului care se presupunea că a făcut trafic de persoane în toată Europa! Mi-au făcut semn să mă ridic, şi un domn s-a adresat judecătorului într-o limbă necunoscută mie, apoi judecătorul a întrebat-o ceva pe bătrâna avocată, şi ea a răspuns; după aceea, judecătorul a lovit cu ciocanul în masă şi toţi s-au ridicat. Traducătorul mi-a adus la cunoştinţă faptul că voi rămâne în arest vreme de o lună, până se vor termina cercetările. Am îngheţat, nu-mi venea să cred! Imi spuneam în sinea mea: „Care cercetări, ce să descopere?”. Când m-au reţinut, nu aveam nici 24 de ore de când mă aflam în acea ţară!
Am încercat să mă gândesc dacă vătămasem pe cineva din acel loc, dar singurul lucru ce îmi venea în minte era ajutorul pe care-l dădusem oamenilor care veniseră să lucreze în Cipru. Pe unii îi găzduisem când îşi pierduseră serviciul, altora le găsisem altceva de lucru dacă suferiseră vreun abuz la serviciul pe care îl avuseseră, altora – cu promisiunea că îmi vor returna cheltuiala – le cumpărasem bilete de întoarcere în ţară pentru că nu le plăcuse în Cipru. Un caz de care îmi aminteam era cel al unui grup de muncitori de cinci persoane, cărora le cumpărasem bilete de avion ca să poată ajunge în Cipru, urmând ca după ce vor lucra o lună, angajatorul să le plătească biletul de întoarcere. După două zile, ei au dispărut! La fel se întâmplase şi cu cele trei doamne care veniseră în Cipru, la biroul meu, căutând de lucru la restaurantul unde eram acţionar.
Toate acestea îmi treceau prin minte în timp ce mă întorceam în maşina Poliţiei, la arest. Când ne-am întors, m-au luat mai întâi la postul de Poliţie. Acolo au început să mă ancheteze, să strige la mine, punându-mi întrebări într-o engleză stricată despre oameni şi lucruri de care nu ştiam. La un moment dat, am izbucnit şi am început să strig şi să protestez în limba greacă, însă s-au grăbit să mă sperie, strigând şi ei la mine în limba lor.
În scurt timp, au ieşit toţi din cameră, unde a rămas numai un poliţist care, la Tribunal, îmi cumpărase apă şi plăcintă cu carne. Mi-a dat repede telefonul şi mi-a spus: „Ia şi sună, dar închide repede şi dă-mi-l înapoi”. Am deschis telefonul şi am apelat-o imediat pe soţia mea. I-am spus unde sunt şi am rugat-o să aducă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe situaţia mea. În câteva secunde am închis telefonul şi i l-am înapoiat. Dumnezeu să-l ocrotească, pe el şi pe familia lui…
Când m-am întors în Cipru, am aflat că nimeni nu ştiuse unde eram şi ce păţisem; nu am putut fi găsiţi la telefon nici eu, nici colegii mei, cărora nici calculatoarele nu le funcţionau. Aşa cum am aflat mai târziu, fuseseră şi ei reţinuţi preventiv în aceeaşi închisoare, însă numai pentru trei zile. Mintea nu-mi era decât la familie; parcă eram de gheaţă. După o jumătate de oră m-au dus la arest, unde m-au lăsat într-o cameră în care au adus toate lucrurile pe care le aveam în servieta de drum. Mi-au îngăduit să iau din ele periuţa şi pasta de dinţi, un portofel şi un şampon, nimic altceva. Am stat acolo aproximativ douăzeci de minute, timp în care m-au pus să completez nişte hârtii, pe care, pe jumătate, nu le înţelegeam, şi mi le-au dat să le semnez. M-au dus apoi în altă cameră şi m-au lăsat singur cam trei sferturi de oră, dar mie aceste pauze şi amânări îmi distrugeau nervii. Deodată, doi gardieni au venit şi mi-au spus să mă dezbrac. Mi-au examinat hainele, m-au verificat cu detectorul de metale, apoi mi-au făcut semn să mă îmbrac. M-au dus pe coridorul foarte rece, cu gardieni la fiecare uşă care îl întretăia, şi trecusem cam de trei dintre ei când am ajuns, în cele din urmă, înapoi în celulă… întorcându-mă acolo, aceeaşi scenă: „fumătorul” la fereastră, „îngerul” sub pături.
A trecut noaptea, s-a luminat de ziuă, s-a făcut din nou noapte. Sincer, nu îmi amintesc câte zile am stat acoperit. Ultima dată când mâncasem şi folosisem toaleta fusese la Tribunal… Când, în sfârşit, m-am trezit din letargie, am început să ameţesc. Pe neaşteptate, uşa s-a deschis şi ne-au adus ceai şi cunoscuta pâine neagră, uscată. Ceaiul era foarte dulce şi mi-a dat un pic de putere, însă pâinea era foarte uscată şi nu se putea mânca… Calculam orele în funcţie de momentul când ne aduceau de mâncare. Seara am primit din nou acel terci, de care nici măcar nu m-am atins, şi asta, în primul rând, pentru că era respingător, iar în al doilea rând, pentru că sufăr de diabet zaharat de tip 2, iar în ultimii doi ani ţinusem un regim special, evitând pastele făinoase. Timpul trecând, a început să mi se facă frig şi să fie nevoie să mă învelesc. „Îngerul” deţinut împreună cu mine a deschis fereastra, a luat o pungă de plastic ce atârna afară şi mi-a dat-o. Era ceva ca gheaţa. A început să o sfărâme şi încet-încet s-a înmuiat. Era o bucată de grăsime de porc. A fost hrana mea pentru următoarele 24 de ore şi cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în ultimii ani.
A doua zi de dimineaţă, când s-a deschis uşa, mi-au spus să-mi iau lucrurile pentru că urmau să-mi schimbe celula. Celula în care m-au mutat era mai mare şi acolo se mai aflau încă doi deţinuţi. La scurt timp, uşa s-a deschis şi au mai adus încă pe cineva, dar eu eram deja sub pături, pentru că frigul era de neîndurat… La un moment dat, când am deschis ochii, m-am bucurat să văd că noul venit era chiar „îngerul” cu care stătusem în cealaltă celulă! S-a bucurat şi el că m-a văzut şi a încercat, cu puţinele lui cunoştinţe de limbă engleză, să mă prezinte celorlalţi deţinuţi, care mi-au dat îmbucurătoarea veste că în patul în care mă aflam, în ultimele trei zile, stătuse un coleg de-al meu care fusese eliberat! Mi-au dat apoi un ziar pe al cărui primă pagină era fotografia mea şi, cu săracele lor cunoştinţe de limbă engleză, mi-au explicat că sunt acuzat ca fiind „deosebit de periculos” şi că fac trafic de persoane în toată Europa! Aceşti doi deţinuţi, fiind închişi de mai bine de doi ani, aveau dreptul la ziare şi la radio.
Seara, m-au trezit repede şi m-au pus aproape de radio. Acolo l-am auzit pe colegul meu vorbind în limba lor. Mi-au spus că era vorba de un post „pirat”, prin intermediul căruia deţinuţii păstrau legătura cu rudele lor. Colegul meu le spusese că, dacă dintre cei ce-l vor auzi, se va întâmpla să mă cunoască careva, să îmi spună că luase legătura cu soţia mea. Într-adevăr, oameni din această ţară o contactaseră telefonic pe soţia mea, la patru zile după arestare. Ceruseră o mare sumă de bani drept răscumpărare şi ameninţaseră că, dacă nu o vor primi, aveam să iau douăzeci şi cinci de ani de închisoare! Seara a fost rece şi am început să plâng. După o vreme, uşa s-a deschis şi a apărut un poliţist, căruia „îngerul” i-a spus că îmi era frig. Omului i-a fost milă de mine şi mi-a dat o pătură. Seara a trecut apoi cu pace, şi dimineaţa, după ceai, nişte poliţişti m-au luat şi m-au dus, pe jos, la un spital din apropiere. Mergeau pe lângă mine, cu armele în mână. De două ori m-am împiedicat şi am alunecat pe gheaţă, în timp ce mărturisesc că îmi trecea prin cap să fug. Dar, din nefericire n-am făcut-o. La spital m-au pus să dau probe de urină într-un vas foarte murdar. Un medic mi-a luat apoi sânge şi m-a întrebat dacă eu sunt faimosul „om periculos” care apare pe prima pagină a ziarelor. În drum spre închisoare, am văzut o maşină identică cu a mea. Nu ştiu ce m-a apucat, dar de îndată ce m-am întors în celulă, am început să plâng fără oprire.
Au trecut câteva ore, uşa s-a deschis şi mi-au făcut semn să-mi strâng lucrurile. M-au mutat într-o altă celulă mai mică, unde era extrem de frig. Pardoseala era metalică, la fel era şi patul, iar peretele pe care era proptit patul foarte strâmt era un perete ce dădea afară. M-am afundat sub pături şi am început să tremur, să plâng şi să întreb: „De ce? De ce? De ce?…”. Şi deodată mi-am amintit că există Cineva Care ajută mereu, „Cineva Care se îngrijeşte de noi”, cum ne spunea mama: „Dumnezeu”. M-am gândit cum să-I cer ajutorul. Ce să-I spun? „Ajută-mă!”? Cum? După ce eu, atâţia ani, nu am vrut să ştiu de El, L-am evitat… Cum s-o fac? În ce fel?
M-am gândit apoi să mă rog, însă cum să o fac, de vreme ce nu ştiam rugăciuni? Am încercat să spun câteva cuvinte pe care mi le aminteam din împărate Ceresc şi din Crez şi să îmi fac semnul crucii. Pentru prima dată am căutat să-mi unesc degetele aşa cum trebuia. Eram ca un copilaş care cercetează atent ceva nou. Reuşisem, în sfârşit, să-mi fac cruce şi mă liniştisem, când uşa s-a deschis din nou şi mi-au adus un tovarăş. Cine altcineva decât „îngerul” meu? Ne-am bucurat amândoi că ne-au mutat acolo, căci în cealaltă celulă erau cam mulţi oameni. Zilnic, aceeaşi rutină. Dimineaţa se deschidea vizeta, în ea apărea o femeie în halat alb, care mă întreba: „Ok?”, eu îi răspundeam mereu „Nu”, spunându-i că-mi este frig, foame, sete, că sunt bolnav. Ea însă îmi răspundea mereu „Ok” şi pleca… „Îngerul” încerca să-i explice în limba lor că sufăr de diabet zaharat, însă răspunsul rămânea acelaşi. Apoi iarăşi se deschidea vizeta şi ne dădeau acel ceai foarte dulce şi pâinea cea neagră uscată, după care ne deschideau uşa ca să mergem la toaletă. Aceasta se făcea doar de două ori pe zi, iar apoi venea ofiţerul de serviciu, pentru control. Următoarea dată când se deschidea uşa era ca să ieşim afară, într-un fel de „cuşcă”, pentru aproximativ trei sferturi de oră, ca să ne plimbăm şi să ne dezmorţim. Dacă nu ieşeai să iei aer proaspăt trei zile la rând, aveai dreptul să faci o baie la spălător, unde am şi hotărât să merg pentru că începeam să miros. Mergând la spălător însă, am regretat; pe de o parte mă temeam, însă voiam să scap de murdărie. Spălătorul era la subsol. Acolo am văzut celule şi pe stânga, şi pe dreapta, am auzit voci şi bătăi în uşă şi atunci am înţeles ce norocos eram că mă aflam la etaj, într-o celulă cu fereastră, prin care să poţi vedea cerul! Necazul a fost că acolo am făcut hipoglicemie şi am căzut. Dumnezeu nu m-a lăsat, căci lângă mine se aflau şi cei doi deţinuţi cu care stătusem înainte, şi ei au chemat gardienii. Prin semne, le-am dat de înţeles că aveam nevoie de apă cu zahăr.
Era a doua oară când făceam hipoglicemie. M-au dus în celulă, iar „îngerul” mi-a dat ceva dulce să mănânc. Am încercat din nou să mă rog, să-I mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat. Sincer, nu prea reuşeam, pentru că nu ştiam cum să o fac. Mi-am stors mintea şi, ca prin minune, am început să mă rog şi să spun pe de rost împărate Ceresc în întregime.
Vă veţi întreba, probabil, cum un bărbat de 45 de ani, absolvent de liceu, nu ştia de Dumnezeu? Ei bine, da, acesta eram eu, iar ca mine, din nefericire, sunt mulţi. îmi amintesc că, pe când eram mic şi mă duceam la ţară, mergeam la biserică cu bunicii mei. De la biserică, bunica pleca înaintea noastră, pentru ca atunci când ajungeam cu bunicul acasă, să ne putem aşeza cu toţii să mâncăm o supă caldă de găină, cu lămâie şi cu ou. Când am mai crescut, îmi amintesc că în Săptămâna Mare, cu toţii mergeau la biserică. Eu, însă, găseam pretext şi spuneam că o să merg şi eu cu prietenii mei, dar, de fapt mă duceam prin cafenele şi discoteci… Cu „îngerul” meu, spre părerea mea de rău, nu am putut avea prea multe conversaţii, pentru că nu cunoşteam limba. Stătea tot timpul sub pături. A doua zi, după obişnuitul control al ofiţerului de serviciu, m-au dus într-o cameră care semăna cu cele pe care le vedeam în filme. O masă cu două scaune şi un geam opac în spate. Aici se afla un domn. Mi s-a prezentat ca fiind avocat şi m-a întrebat dacă sunt interesat să-l angajez. Am fost nevoit să fiu de acord şi i-am dat toate datele familiei mele. După o jumătate de oră m-au luat din nou din celulă şi m-au dus alături, la postul de Poliţie. Un domn mi-a spus că este de la Consulatul cipriot din ţara învecinată şi că a venit să mă vadă. Ne-au permis să vorbim în greacă, nu despre arest, ci doar ca să-i dau datele familiei mele. Acesta a fost singurul meu contact cu lumea exterioară pentru o perioadă destul de mare de timp. Avocatul a apărut numai înainte de proces şi, cum a spus după aceea, cele câteva mii de euro de care era nevoie din partea familiei mele şi pe care le cereau insistent de la soţia mea la trei zile după arestare trecuseră de cifra 9! Eu asta numeam „furt”! Ameninţau că, dacă nu îi dădeau banii, aveam să-mi petrec următorii 15 ani în închisoare!
Familia mea s-a adresat Politiei cipriote, dar nu au avut cu ce s-o ajute. Au mers şi la Organizaţia pentru Drepturile Omului, dar răspunsul lor a venit la două luni după eliberarea mea! Ce puteam să fac? Nimic. Mă gândeam întruna la familie, la copii, încercam să retrăiesc cei 45 de ani ca pe un film, separam clipele bune de cele rele. Încercam să cer ajutor de la Dumnezeu, dar nu puteam. În primul rând că îmi era ruşine, în al doilea rând, pentru că nu ştiam cum. Trecea ziua şi eu mă gândeam numai la soţie, la familie, la părinţi, la fraţi, la bunicii care muriseră, şi plângeam cu durere. Au trecut aşa vreo două-trei zile, toate într-o curgere liniară şi în aceeaşi rutină. Mi-am însemnat zilele pe o bucată de hârtie, făcând ca un fel de calendar şi încercând să-mi omor timpul cu un rebus pe care îl aveam cu mine şi pe care l-am parcurs de multe ori. Cu ajutorul tovarăşului meu de detenţie, mi-au dat înapoi o parte din banii pe care mi-i reţinuseră şi astfel am cumpărat câteva lucruri de trebuinţă: hârtie de scris, un pieptene, un stilou, alimente (pui afumat, salam, roşii, margarină). Mâncarea am depozitat-o pe fereastră, pe care, datorită frigului, o întrebuinţam ca frigider.
Atunci mi-am amintit cum îşi păstrau bunicul şi bunica mâncarea când încă nu aveau curent electric. Spre întristarea mea, pe „îngerul” cu care eram închis l-au luat, dar, din fericire pentru el, era ultima dată când ieşea din celulă. ÎI eliberaseră! Mi-a scris pe o bucată de hârtie adresa lui electronică şi mi-a spus: „Când vei ieşi afară şi vei avea nevoie de ajutor, să nu eziţi să mi-l ceri”.
Rămăsesem singur şi mintea mi se ducea din nou la Dumnezeu. Voiam să-I cer ajutorul şi mă ruşinam. Ştiam că El există, însă eu eram atât de departe de El, de Biserică, de sfinţi. În schimb, eram în tovărăşia a tot ceea ce se numeşte păcat. Am stat singur în celulă câteva ore.
La început, am simţit lipsa „îngerului” meu păzitor; era un om foarte liniştit, blond, cu părul lung. Cu puţina engleză pe care o cunoştea, ne-am înţeles de parcă avem aceeaşi limbă. Stătusem împreună de trei ori într-o lună; numai în prima celulă nu fusesem împreună. În prima stătusem cu omul acela gigantic, în a doua cu „îngerul” şi cu „fumătorul “, în a treia – cu „îngerul” şi cu încă doi deţinuţi şi aici, în a patra celulă, la început, tot cu el. Cum stăteam eu acolo, deprimat, încercând măcar să profit de liniştea celulei îngheţate, am auzit pe neaşteptate zăvorul metalic al uşii. Un nou deţinut, în jur de douăzeci de ani, un copil înalt, îşi făcuse apariţia. S-a aşezat în cel de-al doilea pat metalic, sub ferestruica înaltă. În prima zi nu am schimbat nici măcar un cuvinţel, însă, în ziua următoare, după obişnuitul control, a încercat să-mi vorbească, în puţina engleză stricată pe care o ştia. Mi-a spus că înainte să vină în acea celulă fusese în altă închisoare. Era acuzat de ceva ce nu făptuise şi se temea că va merge la închisoare pentru douăzeci de ani! Nu putuse să-şi dovedească nevinovăţia pentru că Mafia îi ameninţa familia. Din discuţiile noastre, am înţeles că fostul meu tovarăş de detenţie din a doua celulă, „fumătorul”, era pe nedrept reţinut. El însuşi îl încurcase, deoarece în strădania sa de se salva, a denunţat alte persoane, crezând că amestecându-i pe alţii, el va scăpa. Celula „fumătorului” era pe latura de vizavi a coridorului.
Prin sistemul de comunicare pe care îl aveau deţinuţii, adică mica ferestruică, am cerut informaţii de la cei de lângă noi şi de la cei de jos, astfel încât într-o oră s-a adeverit că „fumătorul” era omul pe care îl trădase tovarăşul meu. L-am silit, în cele din urmă, să ceară audienţă şi să spună că „fumătorul” era pe nedrept în închisoare. Însemnările pe care le făceam în fiecare zi erau, în primul rând, ca să umplu timpul, iar în al doilea rând, voiam ca ele să ajungă într-o zi la familia mea, la soţie şi la cei trei copii, în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva. Afară, zăpada era foarte mare, frigul se mai domolise, iar eu încercam să-mi omor timpul şi să nu mă mai gândesc. Citeam şi reciteam ziarele şi mă ocupam cu rebusul pe care îl aveam la mine. Am început să fac diverse cataloage cu nume de oameni şi de ţări, am început să scriu reţete. Am notat ceva şi despre mâncarea pe care, în toate acele zile doar mă prefăcusem c-o mănânc… Ce-i drept, când spui cuvântul „mâncare”, lucru la care se gândeşte un cipriot sunt frigăruile.
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița, 2016
