Într-o zi, după obişnuitul control de dimineaţă, patru gardieni au intrat în celulă, mi-au dat paltonul, m-au dus într-o cameră unde m-au lăsat singur vreo douăzeci de minute, după care m-au luat şi m-au mutat în alta, unde m-au dezbrăcat şi mi-au făcut control corporal cu ceva care semăna cu un detector de metale. Mi-au îngăduit să mă îmbrac şi m-au lăsat singur pentru încă vreo zece minute. Mi-au pus apoi cătuşe şi m-au suit într-o dubă. M-au închis într-o cuşcă, ca pe un animal sălbatic. Mai erau acolo şi alte cuşti asemănătoare cu a mea, cu alte „animale umane”. Nu ştiam unde sunt dus, deoarece, de acolo de unde eram, nu vedeam nimic. Da, îmi era frică, dar am prins curaj văzând că nu sunt singur în cuşcă.
După o jumătate de oră am ajuns la destinaţie. Ne-au dus într-o cameră care semăna cu sala de aşteptare a unui spital, de unde ne-au luat pe fiecare, pe rând, într-o altă cameră. După un timp, mi-a venit şi mie rândul. S-a apropiat gardianul ca să-mi scoată cătuşele, dar cheile pe care le avea nu se potriveau. Au adus alte două-trei chei, dar degeaba. Chiar începusem să râd şi să mă amuz. A trecut destul timp, probabil s-au dus înapoi la închisoare ca să aducă cheile şi, în sfârşit, mi-au scos cătuşele. M-au condus într-o cameră, m-au dezbrăcat şi m-au aşezat pe ceva de lemn, care trebuie să fi fost un radiograf. După ce au făcut radiografiile, m-am îmbrăcat şi iarăşi mi-au pus cătuşele. Acest spital, aşa cum presupuneam, aparţinea de închisorile acelui oraş. Ne-au aruncat din nou în cuşcă şi ne-am întors la închisoare, unde s-a reluat aceeaşi procedură: izolare douăzeci de minute, mutare în altă cameră, control cu detectorul de metale. După o aşteptare de zece minute, m-au dus în camera de anchetă, unde se aflau doi dintre poliţiştii care mă arestaseră. Unul vorbea englezeşte şi mi-a pus întrebări despre persoane pe care nu le cunoşteam şi colaboratori de-ai mei, pe care, din informaţiile lor, i-aş fi avut în Italia, Germania şi în alte ţări europene în care eu nici nu fusesem vreodată, în afară de Italia, unde îmi petrecusem, cu doisprezece ani urmă, trei zile de vacanţă. Îmi vorbea încontinuu despre persoane pe care nu le cunoşteam.
După ce au plecat poliţiştii, am rămas singur pentru un sfert de oră. Atunci mi-am dat seama că în spatele geamului opac se mai aflau şi alte persoane. M-au vizitat apoi procurorul şi traducătoarea lui, anunţându-mă că Tribunalul a hotărât să mi se prelungească arestul cu încă o lună, deoarece cercetările încă mai continuau. M-au pus să semnez mai multe hârtii într-o limbă pe care nu o înţelegeam… Cât despre procuror, era un om atât de rece, că ai fi zis că e „ tăiat” dintr-un mare gheţar. După plecarea acestora, la zece minute, au apărut alţi doi vizitatori: avocatul meu şi o doamnă, însoţiţi de unul dintre cei doi poliţişti. M-au pus să scriu ceva în engleză şi apoi în greacă, pentru a se confirma caracterul scrisului, şi, de asemenea, o procură pentru soţia mea. După ce au plecat, am fost dus înapoi în celulă. Tovarăşul meu n-a scos niciun cuvânt. Dacă ar fi fost grec, m-ar fi întrebat câte-n lună şi-n stele… M-am afundat în lectură şi în rugăciune – dimineaţa, la prânz şi seara, aceeaşi rutină…
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
