Iosefina s-a născut pe 2 martie 1980, ziua în care Biserica noastră prăznuiește pomenirea Cuviosului Nicolae Planas, a cărui viață îi plăcea foarte mult să o citească. La botez a primit numele Sfântului Iosif logodnicul. De la vârsta de trei ani și jumătate au început să-i apară simptome de distrofie musculară; cădea foarte ușor, nu putea să urce trepte. Chiar și o pietricică mică dacă se afla sub picioarele ei, nu putea să o arunce jos. Cu toate acestea, nu plângea niciodată când cădea, deși aproape întotdeauna când cădea, se lovea mai întâi la genunchi și apoi la cap, pentru că era greu și nu putea să-l țină. De la vârsta de cinci ani și jumătate a încetat să mai meargă.
Astfel, copil fiind, nu alerga, nu se juca cu alți copii și cu toate acestea era plină de bunătate și cu zâmbetul pe buze.
La școala primară o ducea mama sa mai mult în brațe. După aceea a mers la gimnaziu la Societatea elenă de ocrotire și recuperare a copiilor cu handicap, iar apoi la liceu la seral. Cărucior pentru invalizi a început să folosească de la vârsta de doisprezece ani. Când citea, întorcea paginile cărților cu un creion. Când stătea în cărucior, își sprijinea capul pe o prelungire a scaunului care se afla în spatele ei , deoarece capul ei era greu și avea o înclinație către partea dinapoi.
Iată ce își amintește o profesoară de la liceu:
„Am întâlnit-o pe Iosefina în 1994. Pentru fiecare avea câte un cuvânt bun de spus, avea o bunătate nemărginită și un zâmbet dulce.
Scria cu foarte mare dificultate, însă niciodată nu se îndreptățea folosindu-se de neputința sa, pentru a scăpa de îndatoririle școlare. Întotdeauna își făcea lecțiile, era prima la învățătură, nu i se făcea nici o favoare. Colegii o iubeau foarte mult, la fel și profesorii.
Când o întrebai ce face, răspundea:
«Slavă Domnului, foarte bine!»
Tot astfel mi-a răspuns și cu o zi înainte de adormirea sa, la spital.”
Apoi a studiat la Facultatea de Teologie, de unde a primit diplomă cu rezultate foarte bune și drept pentru care a fost aleasă să rostească ea jurământul pe 12.12.2003. Periodicul LYDIA (ianuarie 2004) scria:
„Pentru Iosefina căruciorul pentru invalizi este un amvon de unde ne spune că cel ce trăiește aproape de Dumnezeu nu se plânge, orice i s-ar întâmpla.
Viața aproape de Dumnezeu devine creatoare, dinamică, are idealuri, se face stadion al virtuților și nu dă loc cârtirii, văicărelii și nemulțumirii.
Am rămas mișcată când i-am strâns mâna, ca să o felicit pentru rezultatele sale foarte bune, însă m-am și rușinat, pentru că eu plâng pentru lucruri neînsemnate, devin posomorâtă când rămân pentru câteva zile țintuită la pat și îmi pierd controlul când nu se săvârșesc toate așa cum am programat eu.”
Cum vedea ea însăși boala sa
Într-o scrisoare a sa către părintele Augustin Kandiotis, Iosefina scrie: „Dumnezeu a îngăduit acum mai bine de zece ani să nu mă mai pot mișca și astfel am fost nevoită să folosesc căruciorul. Boala evoluează neîncetat. Prin mijloace omenești nu se poate vindeca. Cu ajutorul lui Dumnezeu nu mă întristez pentru starea în care mă aflu și nici nu mă rog să mă fac bine. Lucrul de care mă tem este lipsa răbdării în condițiile cele mai grele, cum ar fi sănătatea mamei mele și agravarea bolii mele. Pentru aceasta rugați-vă să ne umbrească Harul lui Dumnezeu, ca să răbdăm până la sfârșit.”
Într-o altă scrisoare către un stareț scrie:
„Am înțeles cu Harul lui Dumnezeu și cu ajutorul unei cărți că toți avem înlăuntrul nostru o fortăreață care se numește egoism și atunci când este atacată de durere, cu cât este mai mare rezistența pe care o depune, cu atât mai mare este presiunea la care este supusă. Cu atât mai mult la mine, care am fortăreața Rupel . Rugați-vă, Gheronda, ca Dumnezeu să ne dea Har și să ne întărească în credință, ca să răbdăm până la capăt.”
Iată o parte din răspunsul pe care i l-a trimis starețul Efrem de foarte departe, la numai două zile după ce ea îi trimisese un fax:
„Fiica mea, Iosefina… Nevoiește-te mult cu rugăciunea. Vorbește cu Dumnezeu neîncetat și El te va întări și te vei simți bine. Fără rugăciune omul se slăbănogește, se îmbolnăvește sufletește și este luat în stăpânire de simțăminte rele. Nu înceta să spui Rugăciunea lui Iisus și vei avea cea mai bună și mai sfântă tovărășie. În fiecare zi să citești Sfânta Evanghelie și alte cărți duhovnicești fie și numai câteva rânduri, ajunge să ai în cugetarea ta ceva din Sfânta Scriptură.
Mă rog să-ți dea Dumnezeu răbdare și rugăciune, ca să treci cu bine prin încercările vieții. Să-ți pui nădejdea în Maica Domnului. Îngenunchează și roagă-te, copilul meu. Rugăciunea face minuni. Întărește-te în Hristos al nostru cu credință tare”.
Vrând să o mângâie pe o mamă care își pierduse copilul, printre altele Iosefina i-a scris:
„Fiul dumneavoastră poartă cununa biruinței și a muceniciei, asemenea atâtor mii de Sfinți. Moartea sa este un semn al dragostei lui Dumnezeu, pentru că aceasta este spre mântuirea dumneavoastră. Cred că și boala mea, deși în ochii oamenilor pare o nedreptate, este o dovadă a dragostei Sale, pentru că astfel mă păzește de multe rele. Dacă priviți cu ochi duhovnicești moartea copilului dumneavoastră, vă veți birui durerea și inima vi se va liniști. Nu îngăduiți sufletului dumneavoastră să se împotrivească lui Dumnezeu, ci folosiți-vă de acest prilej pentru a vă apropia mai mult de El și cu siguranță veți afla odihnă.”
Aceste cuvinte le-a scris cu trei luni înainte de adormirea sa.
Iosefina unea în viața sa prin rugăciune trăirea evanghelică cu împărtășirea dragostei sale către ceilalți.
Când i se spunea să facă rugăciune, scria nume, multe nume.
Numai ea știe ce rugăciuni făcea, pentru că nu spunea nimic despre aceasta.
Însă roadele rugăciunii sale se vădeau prin felul în care Harul lui Dumnezeu lucra asupra celor pentru care se ruga și prin mângâierea pe care o simțeau cei care se întâlneau cu ea.
Monahi, clerici și mireni cereau rugăciunea sa. Un stareț i-a spus:
„O boabă de metanie și pentru mine…”
Iar ea, fără să aibă vreo idee mare despre sine însăși, a făcut ascultare. Când afla că cineva are nevoie, făcea Rugăciunea lui Iisus, chiar dacă o rostea mai rar.
Îl propovăduia pe Hristos prin harul care strălucea pe chipul ei și prin cuvintele pline de discernământ. Zâmbetul, care nu lipsea de pe chipul ei, nu se potrivea cu starea ei firească, pentru că de cele mai multe ori avea multe dureri și greutăți.
- Teolog în teorie și în practică (I)
- Teolog în teorie și în practică (II)
