Izvoarele filocalice ale „Rugului Aprins“

Privind în timp, vedem că marile crize ale omenirii au fost urmate, adesea, de renaştere. În ciocniri de patimi şi spirite alese, s-au ridicat oameni care au readus echilibrul, învăţându-i pe mulţi să-şi regăsească puterea de a trăi sau sensul de a exista. Perioada interbelică, tributară unei puternice influenţe occidentale în societate şi cultură, a fost cea care a născut, ca reacţie, chipuri de poeţi, oameni de ştiinţă, care şi-au manifestat prolific interesul pentru sfinţenie.

Sursa principală de documentare era, în principal, biblioteca lui Sandu Tudor, despre a cărui personalitate am vorbit într-un articol anterior. Biblioteca se îmbogăţise cu noi volume care aveau să devină manualul de conduită şi de vieţuire, pe calea dulcei rostiri a Preasfântului nume al lui Iisus. Cultura şi preocupările lui Sandu Tudor se reflectă, în bună măsură, în cărţile pe care le cumpăra, cu care era la zi, majoritatea fiind în limba franceză, aduse de la Paris.

Soarta cărţilor lui Sandu Tudor nu este nici astăzi pe deplin lămurită şi noi credem că biblioteca sa era mult mai numeroasă, faţă de cele aproximativ 530 de volume păstrate azi în Biblioteca Sinodului.

O parte din cărţi au rămas la Rarău, de unde au fost ridicate de Securitate, odată cu unele din manuscrisele sale. Acestea din urmă au fost returnate Părintelui Petroniu Tănase (fost egumen al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos), pe atunci Stareţ al Slatinei. Aflat la Bucureşti ulterior, Părintele Petroniu le-a predat într-un geamantan (ferite de ochii iscoditori aflaţi pretutindeni) Bibliotecii Sinodului, după cum am aflat chiar din gura sa. Mitropolitul Bartolomeu Anania, fost şi el o vreme vieţuitor al Antimului şi prieten al lui Sandu Tudor, a păstrat şi el unele file manuscrise ale acestuia. O altă parte din cărţile lui Sandu Tudor au fost lăsate spre păstrare la Mănăstirea Antim. În aprilie 1959, protosinghel Paul Bogdan, trebuind să se mute la Mănăstirea Plumbuita, înştiinţează Patriarhia că Părintele Daniil Sandu Tudor lăsase în grija fratelui Andrei Scrima o seamă de cărţi şi manuscrise personale, de unde le preluase el. Pentru a le salva, Patriarhia le-a înglobat în fondurile nou-activatei Biblioteci a Sfântului Sinod, pe atunci numită “a Patriarhiei”. Înainte de a fi arestat în 1958, Sandu Tudor a încredinţat unele manuscrise de-ale sale preotului academician Nicolae M. Popescu, care le-a dat profesorului Alexandru Dimcea (un apropiat al arhim. Grigorie Băbuş, fost peste 40 de ani directorul Bibliotecii Sinodului).

Manuscrisele lui Sandu Tudor conţin, în mare parte, fişe de lectură, diferite însemnări personale, dar şi frumoasele Icoase şi condace ale Imnului Acatist la “Rugul Aprins”, precum şi alte scrieri deosebite ale sale. Ele au fost studiate şi de mitropolitul Antonie Plămădeală. De publicarea lor s-a ocupat cu interes şi conştiinciozitate profesorul Alexandru Dimcea. Totuşi, o studiere sistematică a acestor însemnări, în context teologic, ca şi o analiză a acestora, se vede ca fiind necesară.

Un fond de carte aparte

În fondul de carte care a aparţinut lui Sandu Tudor predomină cele cu temă religioasă, numeroase fiind şi cele cu temă filosofică, amintim câteva titluri: P. Pourrat – “La spiritualité chrétienne” (1926), A. Puech – “La littérature grecque” (1930), F. Cayré – “Précis de patrologie” (1931-1933), Grégoire le Grand – “Dialogues”, Paris, 1875, S. Augustin – “La cité de Dieu”, S. Cyprien – “Sermon sur lâoraison de Notre Seigneur”, Paris, 1663 etc., alături de autori ca Vl. Soloviov, N. Berdiaeff, J. Maritain, Nietsche, Freud, Jung, Schopenhauer. Nu lipseşte nici beletristica, reprezentată prin scrierile lui A. Daudet, F. Dostoievsky, Fr. Villon, G. Flaubert, G. Papini, R. Roland, celebra lucrare a lui Pierre Larousse, “Le Grand Dictionnaire”, Paris, 1875, în 16 volume in-folio, acestora adăugându-li-se cunoscute lucrări de teoria literaturii, critică literară, studii de istoria creştinismului şi a vieţuirii monahale, artă bizantină, meditaţii religioase, istoria mentalităţilor împreună cu o serie de periodice de teologie de marcă: “Irénikon”, “Orientalia Christiana”, “Nouvelle Revue Théologique” etc. Aceste volume au fost legate elegant de către deţinător şi constituie un fond aparte în cadrul Bibliotecii Sfântului Sinod. Totuşi, cele mai importante volume sunt cele 12 manuscrise româneşti cu litere chirilice, alcătuite la finele secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, de ucenicii sfântului stareţ Paisie de la Neamţ, conţinând traduceri din marii mistici ai Ortodoxiei: patriarhii Calist şi Ignatie, Grigorie Sinaitul, Isaac Sirul, Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Vasile de la Poiana Mărului, cuprinşi în celebrele culegeri “Crinii Ţarinii” şi “Floarea Darurilor” care au circulat intens pe teritoriul ţării noastre. Manuscrisele au fost copiate fie în Moldova, la Râşca, Secu, Agapia ori în Ţara Românească la Schitul Ţigăneşti sau la Bistriţa Vâlcii. Nu lipsesc nici cele copiate la Prodromu, de smeritul ieromonah Paisie Lambru, în timpul stăreţiei arhimandritului Antipa Dinescu. Unele dintre aceste miscelanee au pe forzaţ menţiunea “găsit la percheziţia lui Sandu Tudor” cu semnătura ofiţerului care a efectuat aceasta.

Rugăciune şi nădejde, căi spre sfinţenie

Rugul aprins, care nu se mistuia, era imaginea văzută de Moise pe Muntele Sinai (Ieşire 3, 2-5), în care el a primit descoperiri negrăite. La fel, rugăciunea rostită neîncetat, cu atenţie şi smerenie, prin ajutorul şi mila lui Dumnezeu, Îl aduce pe Iisus în inimă, centrul fiinţei noastre, umplând-o de bucurie şi har ceresc.

De unde să ştie membrii acestui grup că de fapt ei erau pregătiţi şi învăţaţi de mila dumnezeiască, cum să reziste îngrozitorului şi ucigaşului val al comunismului, care avea să-i înhaţe pe toţi, cu stupida acuzaţie de uneltire contra orânduirii sociale? Dacă suntem sinceri, vom observa că toţi cei în care a rezonat “Rugul Aprins” s-au menţinut prin rugăciune şi nădejde în ajutorul dumnezeiesc, în focul chinurilor demonice, de nepovestit, la care au fost supuşi în temniţele comuniste. Anul 1948 a adus o rărire a întrunirilor, ca urmare a nemulţumirii regimului politic nou-instalat, care nu privea cu ochi buni activitatea mistică a “Rugului Aprins”, care se sfârşeşte în 1950. Intuind că vor fi urmăriţi de regim, patriarhul Justinian i-a ascuns pe unii monahi de la Antim prin mănăstiri îndepărtate din ţară. Chiar Agaton Sandu Tudor a fost transferat în 1950 la Schitul Crasna-Gorj, unde a fost hirotonit ieromonah de către mitropolitul Firmilian al Olteniei. Arestat, apoi, sub pretextul unor activităţi ilegale, din timpul războiului, a fost eliberat în 1952, când va primi marele şi îngerescul chip, la Mănăstirea Sihăstria, cu numele de Daniil. Mergând apoi la Mănăstirea Slatina, de aici, a fost numit egumen la Schitul Rarău, unde se dedică rugăciunii neîncetate. Acum scrie, face vizite prelungite, uneori, între 1954-1958, cunoscuţilor săi din Bucureşti, unde se întâlneşte cu aceştia, în grupuri mai restrânse. Aşa se face că în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 a fost arestat din casa lui Alexandru Mironescu, împreună cu acesta şi cu fiul lui, Şerban. Alte arestări de participanţi la viaţa “Rugului Aprins” au constituit lotul care a primit chiar numele Alexandru Teodorescu (în care erau incluşi Părinţii: Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloae, până la numărul de 16 persoane). De aici a plecat ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor pe drumul fără întoarcere pentru el, ca pentru mulţi, al Aiudului. Se pare că a murit în 1962 din cauza unei hemoragii, care, evident, era urmarea cumplitelor bătăi şi schingiuiri la care fusese supus. De ce? Ce fel de duşman al poporului sau al orânduirii sociale era? Motivul adevărat îl constituia că insuflase, prin râvna şi spiritul său de comuniune, în foarte mulţi oameni de marcă, duhul rugăciunii şi dorul după Dumnezeu. Aceasta era, făţiş, o înfruntare a regimului ateu, care a luptat apoi, mai bine de 40 de ani, împotriva poporului român ortodox. Sângele Părintelui Daniil vărsat împreună cu cel al multor alţi mărturisitori din temniţele comuniste de la noi poate va aduce iertarea divină peste neamul care a primit, în mare parte, fără crâcnire, jugul demonic al fiarei roşii. Noi nu putem decât să ne plecăm cu umilinţă să cerem iertare şi să continuăm cu dragoste strădania de a-L împărtăşi pe Hristos oamenilor.

Rugul aprins a rodit. El a atins menirea de a îndrepta către sfinţenie şi de a sfinţi; martori sunt pătimitorii, ucenicii învăpăiaţi de iubire, ai lui Hristos cel răstignit şi înviat.

(Adresez mulţumiri profesorului Gheorghe Vasilescu, şeful Arhivei Sfântului Sinod, pentru amabilitatea de a-mi fi pus la dispoziţie documentele necesare.)

Arhim. Policarp Chiţulescu 

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
18
Shares
Previous Post

Frumusețea, armonia, valoare simbolică și semantică a cuvântului românesc, un mod de afirmare în întreaga lume

Next Post

Să aveți mare grijă când vă căutați dreptatea

Related Posts