În sfârşit, călătoria cu camionul s-a terminat. Pe de o parte mă bucuram de vizita lui Gheronda, pe de altă parte, însă, mă temeam de locul în care mă aflam. În scurt timp, am băgat de seamă că mă duseseră într-o închisoare mai mare, care semăna cu o fortăreaţă. Din câte am aflat mai târziu, acolo se aflau închisorile centrale, cele mai importante din ţară.
M-au dus într-o cameră, unde mi-au luat toate hainele la control şi mi-au confiscat toate obiectele personale, iar apoi m-au aruncat într-o alta, întunecoasă şi murdară, în care se găseau trei laviţe de lemn. M-au instalat pe ultima dintre ele, celelalte două fiind deja ocupate. În cameră, lumina era slabă. Cu greu şi cu multă silinţă abia puteam citi, dar m-am aplecat asupra studiului Sfintei Scripturi.
Încet-încet, mi-am dat seama că eram cuprins de frică, de panică, de toate, însă Părintele Paisie îmi dădea putere. Îi mai auzeam încă în minte cuvintele: „Rugăciune puternică şi credinţă în Dumnezeu!”. Au trecut aşa vreo douăsprezece ore, nici nu mi-am dat seama, când uşa s-a deschis şi ne-au mutat într-o altă cameră, unde ne-au înghesuit ca la o sută de oameni. Trebuie să fi fost în jur de ora două noaptea. Dintre cei de acolo, unii arătau epuizaţi, alţii aveau capetele rase ori o înfăţişare fioroasă, unii erau foarte mari la trup, unii aiureau – trebuie să fi fost narcomani -, unu-doi erau îmbrăcaţi în costum cu cravată. Ne-au grupat câte patru, câte şase sau câte doi, dar pe mine m-au lăsat la urmă. M-au dus, în cele din urmă, într-un beci, pe care voi încerca să-l descriu: întunecat, strâmt, cu o deschizătură în pardoseală drept toaletă şi o bucată de lemn pe podeaua murdară, în loc de pat. M-am acoperit cu lucrurile mele, deoarece frigul era de neîndurat. Nu puteam să respir din pricina murdăriei. Nu exista decât o fereastră mică deasupra uşii de fier, pe unde intra puţină lumină de la becul de pe coridor, pricină pentru care mi-a luat cam douăzeci de minute să îmi dau seama de cele ce se aflau în jurul meu. Am încercat să citesc din Sfânta Scriptură, dar era cu neputinţă să disting literele, lumina era prea slabă. Am reuşit totuşi să citesc din calendar, pentru că literele erau mai mari, şi mi-am rostit rugăciunile cu voce tare, nu îmi amintesc cât timp – cam până m-a luat somnul.
La un moment dat, m-am trezit din cauza dispneei(2). Nu mai puteam deloc să respir. M-am târât până la uşa de fier şi am încercat să inspir printre crăpături! Am bătut la uşă până mi-am pierdut puterile. Eram cu totul epuizat din pricina lipsei de oxigen. Nu mă mai puteam ţine pe picioare. Am căutat printre lucrurile pe care le aveam un pachet de gumă de mestecat şi, fără să mă gândesc, l-am băgat pe tot în gură, târându-mă apoi până la orificiul unde era toaleta şi deschizând robinetul de deasupra. Curgea o apă atât de „bună” la gust, încât mi se părea că mestec ierburi putrede, însă, pentru mine, era apa cea mai dulce… Această apă şi guma de mestecat mi-au mai dat viaţă. Făcusem hipoglicemie! Cred că am stat în acest iad cam douăsprezece ore şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea ca, încă din timpul acestei vieţi vremelnice, să am experienţa iadului. Trebuie să menţionez că, în timp ce se petreceau acestea, nu a venit nimeni să vadă dacă mai trăiesc sau am murit, cu toate că bătusem insistent în uşă. Numai cu o oră înainte să fiu scos din acest iad, cineva a deschis un pic ferestruica, a rostit ceva în limba lor, apoi a închis repede. Mă rog Domnului să se sfârşească minciuna din aşa-zisele ţări „europene”.
Aşa cum am aflat mai târziu, acele celule speciale nu erau destinate prizonierilor europeni, care erau închişi numai în aripile nou construite ale clădirii. Cum pot arunca oameni în aceste hrube fără să îi judece, dar să se numească „europeni” şi să mai aibă şi pretenţii? Iertaţi-mă, dar mă gândesc la bieţii oameni care încă se mai găsesc în astfel de închisori… După câteva ore m-au dus într-o sală, m-au aşezat pe o ladă de lemn, unde am rămas ceva timp, după care mi-au făcut o injecţie. Mizeria şi mirosul din aşa-zisul „cabinet medical” te deprimau şi numai dacă intrai acolo.
Apoi m-au fotografiat şi m-au dus într-o cameră – „rai”, cum am numit-o. Era o celulă pentru europeni! Stăteam laolaltă cinci sau şase oameni, în funcţie de ce zi era. Îngăduiţi-mi să vă descriu „raiul”: o cameră de şase metri pe cinci, trei paturi suprapuse, o masă cu două bănci, o deschizătură în podea, care servea drept toaletă, un robinet şi o bucată de cauciuc. În celulă erau trei persoane ţinute în arest până ce aveau să fie duse la proces, şi care se aflau acolo de mai bine de doi ani fără să fi fost judecate. Pe unul dintre ei îl bătuseră atât de crunt, că nu se putea deplasa decât cu cârjele. Pe lângă aceasta, mai avea şi multe alte probleme de sănătate. Încet-încet, am reuşit să fac rost de un vas în care să pot fierbe – nu întrebaţi cum -, şi făceam orez cu lapte şi alte mâncăruri. De asemenea, pentru că eram diabetic, în fiecare dimineaţă primeam o jumătate de ou cu coajă cu tot, pe care însă i-l dădeam tovarăşului meu de detenţie bolnav, de care tocmai am pomenit, deoarece el avea mai mare nevoie. Dacă cineva avea bani, putea să comande mâncare, fiecare ce avea nevoie. Având în vedere situaţia, îmi era greu să-mi mai ţin canonul pe care îl avusesem înainte, deoarece acum eram mai mulţi în celulă. Din acest motiv, stăteam mai mult sub pături pentru a putea studia şi a-mi face rugăciunile, lăsând o mică gaură prin care să intre lumina şi să pot citi…
Trecuseră două zile în noua mea „locuinţă”, când, la un moment dat, fiind adunat în mine şi rugându-mă, am auzit un glas înlăuntrul meu: „Mihalis, eu sunt, nu te speria! Am să rămân cu tine, să te învăţ să te rogi, să studiezi, şi când va veni ceasul şi vei fi pregătit, vom merge împreună în Insula Sfinţilor, în Cipru. Te voi duce să te închini la Stavrovunion şi abia atunci voi pleca; iar tu, să mergi la ieromonahul B. – mi-a spus numele pe care eu nici măcar nu-l ştiam, al unui ieromonah la care mă spovedisem cu un an jumătate înainte -, şi după aceea să te împărtăşeşti. Vocea era exact la fel cu cea a Părintelui Paisie, pe care-l văzusem şi îl auzisem cu două zile în urmă. Îmi vorbea, mă învăţa, îmi spunea cum să mă rog, cum să studiez Sfânta Scriptură, şi, dacă se întâmpla ca mintea mea să fugă în altă parte, Sfântul Stareţ îmi spunea: „Copilaşul meu, mai citeşte o dată paragraful dinainte…”, astfel încât, odată m-a întors să citesc o pagină întreagă! Aşa cum v-am spus, eu eram departe de Dumnezeu. Nu ştiam rugăciuni, nu eram bine dumirit nici cum să îmi fac semnul crucii. Mai întâi, m-am străduit să aflu cum să îmi aşez degetele; le examinam atent şi le puneam pe rând unul lângă celălalt, gândindu-mă dacă ar trebui să stea aşa sau în alt fel când se face semnul crucii.
Cred că înţelegeţi că eram un om păcătos, departe de Dumnezeu… Îmi amintesc că în liceu am fost scos afară de la ora de religie pentru că îl împiedicam pe profesor să ne vorbească. Acasă, la fel, când mama încerca să îmi vorbească despre credinţă, plecam. Ieşeam şi rămâneam în neştiinţă. Viaţa mea destrăbălată, distracţiile, păcatul, necredinţa, toate treceau acum pe dinaintea mea ca un film. Un singur lucru bun să fi făcut ca om: faptul că nu am profitat de aproapele meu. M-am întrebat de foarte multe ori: „De ce? Cum de m-a ales Dumnezeu pe mine, păcătosul, ca să mă ajute?”. Din clipa aceea, Stareţul a început să mă povăţuiască. De foarte multe ori vorbea aşa cum grăise şi Hristos, în pilde. De multe ori mă chinuiam să înţeleg ce voia, de fapt, să-mi spună, şi multe pilde le-am înţeles abia când m-am întors în Cipru.
Am fost mereu întrebat până astăzi: „Cum ai vorbit cu Gheronda?”… Iubiţii mei, sincer să vă spun, am vorbit cu el exact aşa cum vorbim noi unii cu alţii, aşa cum discutăm unul cu altul! Singura diferenţă este că această convorbire se petrecea înlăuntrul meu. Unii ar putea întreba: „De ce eşti atât de sigur că era într-adevăr Părintele Paisie, şi nu era vrăjmaşul?”. Aceasta, dragii mei, am înţeles-o după aceea, când părinţii mei mi-au mai trimis şi alte cărţi. Într-una dintre aceste cărţi scria că dacă întrebi Duhul: „Cum S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos?”, şi răspunsul este: „Ca Dumnezeu şi Om S-a înălţat”, atunci Duhul este de la Dumnezeu, altfel, dacă este vrăjmaşul, va dispărea. Chiar mi s-a întâmplat de câteva ori, ca, de îndată ce am întrebat, a pierit cu desăvârşire. De altfel, chiar Părintele Paisie m-a îndemnat să îi pun tot timpul întrebări, ca să fiu sigur că este el. Odată mă gândeam: „Cum este oare în lumea cea adevărată, în Ierusalimul cel de sus?”, şi l-am întrebat pe Stareţ, care mi-a răspuns: „Copilul meu, aici este viaţa cea adevărată, aici toate sunt luminoase, toate sunt pline de dragoste”. Altă dată l-am întrebat: „Părintele meu, tu care eşti sfânt şi vorbeşti multe limbi, du-te la soţia mea să-i spui că sunt bine, să nu se neliniştească!”. „Nu, copilul meu, eu nu sunt sfânt, eu sunt călugăr, monah, alţii sunt sfinţi. Altora ne vom adresa aşa, vom face rugăciune şi totul va fi bine!” Este, cred, o dovadă că Dumnezeu, ca să sfinţească pe cineva, trebuie ca El să hotărască mai întâi acest lucru, nu oamenii…
După câţiva ani, într-o zi, după ce m-am rugat îndelung înaintea icoanelor Domnului, Preacuratei şi ale sfinţilor acasă la mine, când îi mulţumeam lui Gheronda în faţa unei reprezentări a chipului său, m-am încurcat în cuvinte şi, în loc să îl numesc „Părinte al meu, Paisie”, l-am numit: „Cuvioase Paisie, Sfântul meu”, iar atunci am simţit că m-a cuprins de îndată nevăzut, într-o îmbrăţişare! De atunci, cred cu tărie cele pe care mi le-a spus Cuviosul Stareţ: „Când vrea Dumnezeu, copilul meu…”. Acum, acea reprezentare este o icoană şi are aureolă, pentru că deja Sfântul Stareţ a fost canonizat şi rânduit în ceata sfinţilor Bisericii noastre! Unii cititori vor spune, probabil: „Toate au ieşit numai din mintea ta…”. Alţii, vor crede că sunt nebun; fiecare poate spune orice… Eu ceva ştiu sigur: înainte de a fi închis, singurele lucruri pe care le ştiam erau distracţiile, banii şi traiul bun. Acum, când am cunoscut Adevărul, pe Dumnezeu, pe Sfântul Iuda Tadeul, pe Cuviosul Stareţ Paisie şi calea spre izbăvirea sufletului meu, nu mă mai uit înapoi nici măcar o secundă… Ba încă este şi dovedit că orice fel de distractii trecătoare ale lumii acesteia, toate felurile de plăceri şi de bogăţii nu numai că sunt mincinoase, vremelnice şi ieftine, ci distrug sufletul, sunt „calea cea largă” care merge spre iad. M-am lămurit şi sunt hotărât să urmez calea cea strâmtă şi grea, aşa cum au făcut-o atâţia alţii, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfinţilor Lui, mă voi lupta necontenit ca să câştig Ierusalimul cel de Sus, Raiul, pe Hristos! Înapoi în închisoare…
Fiecare zi trecea în acelaşi fel pentru toţi, mai puţin însă pentru mine. Eu îl aveam alături pe Gheronda, care mă povăţuia şi mă încuraja; aveam canonul de rugăciune şi, într-adevăr, trăiam într-o altă lume. Celorlalţi deţinuţi, pentru că erau de mult timp în arest şi nu trecuseră încă prin proces, li se îngăduiau să aibă frigider şi televizor. Pentru mine, însă, televizorul era interzis! În timpul celor două luni cât am stat în acea celulă, Gheronda nu mi-a dat acordul decât de două ori să mă uit la televizor. Prima dată am văzut un film în aramaică cu Mel Gibson ca actor principal, despre Răstignirea lui Hristos, iar a doua oară m-am uitat la Eurovision, când Grecia a câştigat primul loc, cu Paparizou. Doar atât mi-a îngăduit Gheronda. Nu-mi era greu, în primul rând pentru că eram foarte absorbit de canon, iar în al doilea rând, pentru că simţeam că mă aflu în altă lume, trăiam ceva ce nu mai cunoscusem niciodată, ceva ce încă nu pot exprima în cuvinte. Trăiam în cu totul altfel de lume, eram un om renăscut!
Deţinuţii cu care stăteam proveneau din diferite ţări europene. Unul dintre ei se schimba la fiecare două-trei zile. Restul paturilor erau ocupate mereu de aceiaşi oameni. Unul dintre deţinuţi era închis de doi ani şi jumătate, aşteptând să fie judecat pentru falsificare de bani, altul, de mai mult de optsprezece luni, aştepta să fie judecat pentru vânzare de carduri bancare falsificate. Al treilea se apropia deja de trei ani de detenţie. El era cel foarte bolnav, de care am amintit mai sus, care umbla numai în cârje pentru că îl bătuseră foarte tare pe când se afla într-o altă închisoare. Îi provocaseră vătămări trupeşti irecuperabile. Al patrulea, un tânăr care fusese campion mondial la culturism şi care se trăgea dintr-o ţară învecinată, se afla acolo cam de doi ani. Era sub aceeaşi acuzaţie ca şi mine. Îl încurcase fosta soţie, care era originară din acea tară. Când a venit să-şi caute copilul, ea l-a denunţat că face, chipurile, „trafic de persoane”, şi aceasta doar pentru a scăpa de el. Am înţeles atunci că această acuzaţie era folosită foarte uşor în fostele ţări sovietice, ca să se profite de anumite situaţii pentru un motiv sau altul. De asemenea, pentru că cercetările de rigoare luau destul de mult timp, această perioadă era folosită pentru a se dobândi ceea ce se căuta. In cazul meu, voiau să obţină bani. Soţia mea primea telefoane la care i se cereau bani şi era ameninţată că altfel, soţul ei va sfârşi prin a rămâne cincisprezece ani în închisoare. Cam în fiecare săptămână pleca deţinutul, care era adus provizoriu, şi în locul lui era adus un altul. Unora dintre ei nici măcar nu le-am auzit vocea.
Îmi amintesc de cineva care a stat cu noi în celulă numai două zile. Era îmbrăcat foarte elegant, ca un aristocrat; nu a schimbat niciun cuvânt cu nimeni. Când a plecat, unul dintre deţinuţi ne-a arătat fotografia lui: fusese dat în urmărire în ţara sa pentru sustragere de milioane de dolari prin intermediul Internetului! „Falsificatorul” colecţiona ziarele de pe fiecare zi, ţinând un fel de arhivă. Cu puţina engleză pe care o înţelegea, i-am spus când am fost arestat şi imediat a deschis arhiva şi a scos ziarul cu fotografia mea pe prima pagină! Mi-a explicat că acolo scria despre mine că „a fost arestat cel mai periculos traficant de persoane din Europa!”. Mai scria şi că transportam oameni pentru a munci la negru în Italia, Grecia, Cipru şi în alte ţări. Atunci a început un mare război înlăuntrul meu: „Dacă toate acestea sunt publicate în presa cipriotă, mă gândeam, s-a terminat cu familia mea, cu părinţii, cu afacerile, cu tot… Doamne, ce-o să fie cu ei? Eu aici o duc bine, măcar am un acoperiş deasupra capului şi mâncare…”.
(2) Greutate în respiraţie în boli cardiace sau respiratorii; năduf. (n. red.)
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
