Pocăinţa este botezul lacrimilor. Prin pocăinţă omul se botează din nou, renaşte. Sfântul Apostol Petru, prin lepădarea sa, L-a trădat într-un fel pe Hristos, dar deoarece a plâns cu amar[1], a primit iertare pentru căderea sa. Adică pocăinţa sinceră ce a arătat-o, l-a spălat, l-a curăţit iarăşi. Vezi, Dumnezeu mai întâi a făcut pământul, marea, toată creaţia şi după aceea a luat pământ şi l-a plăsmuit pe om. Omul mai întâi se naşte trupeşte şi după aceea, la Botez, se naşte duhovniceşte din zidirea lui Dumnezeu, din apă şi de la Duhul Sfânt, din Harul dumnezeiesc – din apă şi din Duh[2] – şi se face om nou.
– Părinte, adică precum atunci Dumnezeu a luat pământ şi a plăsmuit, tot astfel şi acum, la Botez, foloseşte apa ca să-l plăsmuiască din nou?
– Da, apa are semnificaţia curăţirii, de aceea preotul, în timpul Botezului, îl afundă pe om în apă. Omul se spală de păcatul strămoşesc, se curăţă de păcate, îl umbreşte Harul lui Dumnezeu, se îmbracă în Hristos şi devine un om nou, renăscut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci când acela L-a întrebat cum se poate renaşte omul: Amin, amin, spun ţie, dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu[3]. Prin Botez, făptura căzută devine o creatură nouă şi desăvârşită a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu întinează Sfântul Botez are mult Har dumnezeiesc. Dar şi atunci când îl murdăreşte, există Botezul pocăinţei. Dacă îşi simte greşeala şi îl doare pentru ea, se spală într-un fel cu lacrimile pocăinţei şi vine[4] iarăşi Harul lui Dumnezeu.
– Părinte, am mulţi ani de când nu am plâns pentru vreo greşeală de a mea. Nu am nicio lacrimă. Oare aceasta înseamnă că nu am pocăinţă adevărată?
– Nu te doare pentru o greşeală ce o faci?
– Mă doare, dar poate durerea este de suprafaţă.
– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristică a pocăinţei, dar nu singura. Unii acum plâng, apoi râd. Durerea din inimă şi suspinul lăuntric sunt lacrimile lăuntrice, care sunt mai înalte decât cele exterioare. Unul, sărmanul, spunea: „Ce aspru sunt, Părinte! N-am nicio lacrimă! Inima îmi este ca o piatră. Ce inimă împietrită am! Vai mie!”. Deşi era foarte sensibil, se simţea foarte aspru pentru că nu plângea. Suspina însă din adânc, gemea sărmanul şi auzeai un oftat ieşind din adâncul inimii lui! În timp ce celălalt plânge-râde şi este ca vremea de pri-măvară. Vede, de pildă, pe unul nefericit, este mişcat, plânge puţin şi îşi spune: „O, cum particip eu la durerea celuilalt!”. Sau dacă se roagă şi varsă puţine lacrimi, iarăşi spune: „O, rugăciunea mea se aude, pentru că se face cu lacrimi!”, şi astfel îşi odihneşte gândul său.
Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti. Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit. În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor – Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă – a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese cândva în subordinea lui. Şi sărmanul acela striga: „Dar bine, nu ţi-e milă de mine? Am nouă copii! Nu îţi aduci aminte că te-am dus şi în spate? Ce ţi-am făcut?”. Cineva dintre tovarăşii căpitanului, când a văzut că îl bate atât de crunt pe acel om, i-a strigat: „Ei, ce ţi-a făcut? Nu ţi-e milă de el? Este om cu familie”. Acela imediat începusă plângă foarte tare, deoarece i-a fost rănit egoismul său de observaţia tovarăşului său.
Dar plânsul acela era egoist; era ca pocăinţa lui Iuda. Acesta L-a vândut pe Hristos şi după aceea s-a dus la farisei să le spună „Am greşit”, dar aceia i-au spus: „Ce ne spui că ai greşit?”. Atunci s-a simţit jignit, s-a umplut de pizmă, le-a aruncat arginţii şi s-a dus de s-a spânzurat. Aceasta a făcut-o din egoism[5]. Însă dacă s-ar fi pocăit şi mergând la Hristos I-ar fi spus: „Iartă-mă!”, s-ar fi mântuit.
[1] Mt. 26, 75 şi Lc. 22, 62.
[2] In. 3, 5.
[3] In. 3, 5;
[4] „Vine Harul”: Stareţul foloseşte expresia aceasta în sensul de „se activează, se vede manifestându-se în chip activ”.
[5] Mt. 27, 3-5.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012
