Liturghia puiului de om care sălta în pântece pentru Dumnezeu

Preot Ioan Istrati

Două milioane de români se cinstesc, se gratulează, Facebook-ul geme de urări şi de flori, prieteni care n-ar veni nici la mormântarea ta, admonestaţi de computer îţi urează te miri ce, câte în lună şi în stele. În lume sute de milioane de oameni sunt Juan, John, Jean, Ivan, Johann, Iuan etc.

De fapt singurul care trebuie cinstit cu adevărat este Omul Izvor care a simţit dumnezeieşte prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu făcut Om. Ioan este numele lui. E atât de curat şi de preasfânt, că fiind o mână de bebeluş în pântecele mamei lui, Elisabeta, fără să-l fi învăţat cineva, a săltat de bucurie în pântece la întâlnirea cu Dumnezeu din pântecele Fecioarei doririlor.

Minunea este mai presus de fire. Fără să fi văzut vreo geană de lumină, puiul de om nenăscut priveşte în har pe Dumnezeul veacurilor cum încape în uterul feciorelnic al Mariei, mai desfătat decât tronul heruvimilor. Fără să fi rostit vreun cuvânt, îi face Liturghie Cuvântului din dansul său mai presus de săltările serafimilor. Fără să fi auzit cântecul de leagăn al mamei sale, Îl îngână în pântece pe Cel slăvit în cântare de arhanghelii cerurilor. Acolo, înconjurat de apă şi de întuneric, Ioan clădeşte o lumină mai mare decât cerurile. Acolo în lichid amniotic, Ioan se pregăteşte să boteze cu apă pe Dumnezeul apelor celor de sub cer. Omul apei şi al focului, străfulgerarea de mânie a Dumnezeului părăsit, prigonit, izgonit din inima fiinţelor pe care le iubeşte infinit.

Ioan prooroceşte incandescenţa teribilă, focul cel netrupesc al judecăţii lui Dumnezeu, arderea de tot a celor învăpăiaţi de ură până la moartea cea veşnică: „Iată securea stă la rădăcina pomului şi tot pomul care nu dă roadă se taie şi se aruncă în foc”. În aceste cuvinte, Ioan rezumă dumnezeieşte în har judecata universală, alegerea valorilor, sfâşierea catapetesmei firilor şi tăierea în două a lumii la trâmbiţa cea de apoi. Furia lui cea preacurată, izvorâtă din rugăciune şi asceză necontenite, este semnul că răbdarea cea preacurată a lui Dumnezeu are un sfârşit. Îi face „pui de vipere” pe farisei, îl mustră cumplit pe Irod preadesfrânatul, o desfiinţează în cuvânt pe Irodiada, sfărâmă convenţiile sterile ale societăţii, destramă ţesătura de patimi fardate a sistemului politic. Ioan este sfârşitul iluziilor avortive, rana de moarte a iubirii false, tăvălugul peste pojghiţa de umanitate a foştilor robi ai lui Dumnezeu, acum robi ai satanei. Focul cuvântului lui arde cumplit toată pleava cea uscată a acestei lumi, toţi spinii slavei deşarte, toate convenţiile de mărire, toate funcţiile şi rangurile aducătoare de moarte.

În sânul pustiei, în adierea de taină a rugăciunii, pregătindu-se să pună mâna sa de ţărână pe creştetul lui Dumnezeu, Ioan a crezut că Hristosul veacurilor va veni să distrugă răutatea cu foc şi violenţă, să eradicheze putreziciunea acestei lumi cu sabia, să sfărâme orânduirile şi să proclame era mesianică a focului. Pe măsură ce Mântuitorul Hristos propovăduia Evanghelia vieţii, Ioan era tot mai nedumerit.

După câţiva ani de când arătase cu degetul către Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi toţi ucenicii săi plecaseră la Iisus, Ioan trimite câţiva ucenici întrebându-L: „Tu eşti Cel ce va să fie sau să aşteptăm pe altul?”. Spera la o revoluţie care să însângereze temeliile putrede ale acestei lumi, la un război al valorilor împotriva nimicului stăpânitor, la un foc curăţitor care să ardă miasmele acestui pământ. În loc de asta, pace, blândeţe, mii de vindecări, cuvinte. Mesia cina cu vameşii, mângâia leproşii, lumina orbii, săruta lacrimile celor săraci, scotea morţii din morminte, mustra cu blândeţe pe desfrânate. Toate părerile lui Ioan rămăseseră fără rodire.

Şi atunci Hristos îi răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte! Şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Luca 7,22). Adevăratul foc al judecăţii porneşte din interiorul firii. El este focul vindecării şi al iubirii fără de hotar al Dumnezeului răstignit. În aceste cuvinte dumnezeieşti stă ascunsă toată proorocia morţii lui Ioan pentru Mielul lui Dumnezeu.Ioan va vedea cu preţul sângelui şi al vieţii lui că violenţa nu aparţine lui Dumnezeu, că uciderea – chiar a răului – nu vine de la Făcătorul vieţii, că moartea este un accident nefericit al fiinţelor create şi că Ziditorul făpturii aduce întotdeauna viaţa. Ioan va muri de mâna irozilor nemernici pentru a afla adierea de viaţă adusă de Hristos. Va merge în iad să vestească venirea lui Mesia, care va zdrobi puterea iadului şi a morţii. Şi va fi smuls de mâna lui Dumnezeu din obezile morţii pentru a străjui umanitatea lângă Tronul cel preacurat al lui Hristos.

Ioan împreună cu Maica Fecioară, sunt cele mai sfinte mlădiţe ale umanităţii, plămădite din rugăciune şi curăţie, pentru a-şi dărui viaţa lor lui Hristos, Viaţa cea veşnică.

Total
77
Shares
Previous Post

Cultivarea gândurilor bune

Next Post

Cinstite Înaintemergătorule, eu te‑am iubit, te‑am cinstit, am postit, dar tu de ce nu vii acum să mă ajuţi?

Related Posts