Cu multă emoție și bucurie vreau să împărtășesc tuturor fraților creștini ortodocși, după optsprezece ani, o mare minune pe care a săvârșit-o Sfântul Rafail în familia noastră.
În căsnicia noastră am dobândit trei băieți. Cel de-al treilea copil al nostru s-a născut prematur, în octombrie 1994, la treizeci de săptămâni de la zămislire. Deși a rămas multă vreme în incubator, totuși a reușit să facă față situației și să crească normal.
Eram o familie fericită și nimic nu se vedea care să ne umbrească această fericire. Așa cum făceam în fiecare vară, și în vara anului 1994 (acum optsprezece ani) ne-am petrecut concediul la casa noastră de vară. Într-o amiază, după ce am răsfoit o revistă și am dezlegat ceva cuvinte încrucișate, am adormit. Atunci am avut un vis ciudat: Un călugăr îmbrăcat într-o rasă gri închis, cu o barbă ascuțită, de vârstă mijlocie, stătea în picioare în mijlocul unui loc cu vegetație rară și arbuști mici. „Mă cheamă Rafail”, mi-a spus și, arătându-mi cu mâna o peșteră stâncoasă, a continuat: „Aici este casa mea. Să ții minte, pentru că într-o zi vei avea trebuință de mine. Să ții minte numele meu”. Apoi m-am trezit și mă întrebam în sinea mea: „Rafail? Cine să fie acesta? Nu știu niciun Sfânt cu numele Rafail”. Și pentru că nu voiam să-l uit, l-am scris pe revista pe care o răsfoisem înainte de a adormi. Apoi mi-am continuat somnul, neștiind ce rol însemnat avea să joace acest vis în viața noastră peste câte zile. Când m-am trezit, am întrebat-o pe mama mea dacă știe vreun Sfânt cu acest nume. „Nu”, a fost răspunsul ei.
Zilele au trecut și concediul s-a sfârșit, după care ne-am întors la casa noastră de la Nea Makri. Toate și-au reluat ritmul lor zilnic. Și aceasta până într-o zi când, dintr-odată, fiul nostru cel mai mic (avea pe atunci nouă luni), jucându-se în parcul său, a căzut într-o parte printre jucăriile sale. Parcă trăgea să moară. Era ca un mort. Se învinețise, era leoarcă de transpirație și-și deschidea și închidea gura sa ca un puișor care-și dă ultima suflare. L-am dus îndată la spital, unde medicii au diagnosticat: pierderea simțurilor. Au spus că, probabil, copilul a pus o jucărie în gură care i-a blocat pentru puțin respirația. Și astfel ne-am întors acasă. Dar în aceeași zi a mai suferit aceeași criză de vreo patru ori. Din această pricină a fost internat la Spitalul de Copii, unde a stat mai multă vreme. După mai multe analize, medicii au constatat o oarecare problemă la encefalul copilului. Iar această problemă o va avea, spuneau medicii, toată viața.
Dar mai presus de diagnosticul medicilor și dincolo de tratamentul farmaceutic stă Credința noastră cu toți Sfinții noștri. Astfel, în mâhnirea și supărarea mea, și atunci când credeam că viața mea s-a întunecat și bucuria a plecat pentru totdeauna de la familia mea, s-a deschis ușa salonului unde eram cu copilul și a intrat o femeie în vârstă care vindea iconițe de Sfinți, pentru a-și câștiga cele pentru trai. Din geanta ei mare plină de iconițe, a luat la întâmplare o iconiță și mi-a întins-o, spunându-mi:
– Ia, fiică, această iconiță și Sfântul Rafail îl va face bine pe copilul tău!
Era chiar Sfântul Rafail. Atunci mi-am adus aminte de visul pe care l-am avut. În aceeași zi l-am sunet pe un medic pediatru, rudă de a noastră, care mi-a spus:
– De acolo unde noi, medicii, ne oprim, continuă Sfinții. Mâine soacra mea va pleca la Mitilini, la Sfântul Rafail, pentru a împlini o făgăduință de a noastră și va aprinde și pentru copilul tău o lumânare.
Atunci mi-am dat seama că nu eram singură și neajutorată cum credeam, și că minunea nu avea să întârzie, de vreme ce Sfântul Rafail, prin aceste două cazuri mi-a amintit de visul pe care-l avusesem și m-a tras la el. Așadar, de atunci înainte, zi și noapte îl rugam pe Sfântul Rafail să-mi vindece copilul, spunându-i:
– Sfinte Rafaile, ajută-ne și nu ne lăsa să ridicăm singuri o astfel de cruce!
Apoi, gândindu-mă că necazurile sunt peste toți oamenii, am început să-i spun:
– Sfinte Rafail, tu știi necazul nostru, de aceea te rog să ne ajuți. Iar dacă aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci fă-ne să simțim mai ușoară crucea noastră.
Zilele treceau. Medicii trăseseră deja concluziile. Crizele copilului semănau cu epilepsia. Tratamentul medical care a fost dat copilului a fost pentru epilepsie, însă Sfântul Rafail săvârșise minunea, pentru că atunci când medicii au făcut din nou analize la creierul copilului, la centrul de unde se manifesta epilepsia nu au mai găsit nici o urmă de vătămare.
În următoarele zile am mers la Maica Domnului de la Tinos cu scopul de a aprinde o lumânare pentru sănătatea copilului și pentru a-i mulțumi pentru marele dar pe care ni l-a pricinuit prin mijlocirea ei. Dar în timp ce mergeam spre Biserica Maicii Domnului, s-a apropiat de noi un copilaș și m-a întrebat:
– Doamnă, știți cum mă cheamă?
– Cum te cheamă, copilașul meu?, l-am întrebat și eu la rândul meu.
– Rafail mă cheamă, doamna mea, și a dispărut prin lume.
Dar oare a dispărut printre lume, sau a dispărut ca un Înger? Asta nu am putut înțelege. Însă mie mi s-a părut a fi un Înger al Domnului, care mi-a spus: „Cel care l-a izbăvit pe fiul tău este Sfântul Rafail și de aceea lui trebuie să-i mulțumești”. Și într-adevăr, Sfântul Rafail a făcut o mare minune pentru noi. Lunile treceau și toate analizele medicale erau din ce în ce mai bune, iar în cele din urmă copilul a crescut fără nici un fel de problemă de sănătate.
Am mulțumit Sfântului Rafail pentru că ni l-a dăruit pe fiul nostru sănătos. De aceea în toți acești ani am cercetat toate bisericile care aduceau Moaștele Sfântului Rafail pentru închinare. Astfel au trecut șaptesprezece ani. Într-o zi, în timp ce mergeam pe stradă, am văzut un afiș care îi chema pe credincioși la Sărbătoarea Sfântului Rafail din localitatea Ano Suli de lângă Marathona[1]. De unde să ne dăm seama că Sfântul care ne-a adus din nou bucuria în casă se afla în toți acești ani atât de aproape de noi. Însă cea mai mare surpriză am avut-o atunci când am vizitat pentru prima dată Mănăstirea Sfântului Rafail de la Ano Suli. Când am ajuns acolo, am constatat că locul unde este zidită Mănăstirea este întocmai cum mi-l arătase Sfântul Rafail în vis acum șaptesprezece ani, când mi-a spus: „Aici este casa mea”. Am vizitat pentru prima dată Mănăstirea, însă era ca și cum o cunoșteam de mulți ani.
Binecuvântat să fie numele său că, după atâția ani, m-a învrednicit să aflu și să mă aflu la „casa sa” și să mă închin Sfintelor sale Moaște. Fie ca toată lumea să aibă acoperământul rugăciunilor lui!
[1] Localitate în partea de NE a Atenei.
