Mâhnirea pentru greşelile noastre

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva ca să nu facă aceeaşi greşeală?

– Dacă îl doare cu adevărat pentru greşeala sa, nu o va mai face. Trebuie să existe zdrobire lăuntrică şi pocăinţă sinceră ca să se îndrepte. La aceasta se referă Sfântul Marcul Ascetul când spune: „Dacă omul nu se va mâhni pe măsura greşelii, va cădea uşor în aceeaşi greşeală”[1]. Adică dacă greşeala este mică, e trebuinţă de pocăinţă mai mică, dacă este mai mare, de o pocăinţă mai mare. Atunci când cineva şi-a priceput mărimea greşelii sale şi nu se întristează „pe măsura greşelii”, atunci uşor cade în aceeaşi greşeală sau în una mai mare.

– Cum ne vom da seama că nu ne-am mâhnit „pe măsura greşelii”?

– Dovada este căderea în aceeaşi greşeală. Apoi, atunci când vă supravegheaţi să nu stabiliţi numai diagnosticul. Voi faceţi mereu analize microbiologice, aflaţi microbul, îl priviţi şi spuneţi: „Trebuie să-l omorâm”, dar nu începeţi tratamentul. În regulă, aţi depistat că aveţi o boală. Tac, să vedeţi şi cum să o vindecaţi. Ce folos este dacă faceţi mereu analize-analize fără să încercaţi să vă îndreptaţi? Spuneţi: „Am patima aceasta, o am pe cealaltă”, dar nu le tăiaţi, ci rămâneţi în ele văicărindu-vă. Astfel vă risipiţi puterile şi vă irosiţi timpul. Vă irosiţi şi mintea, şi inima. Vă îmbolnăviţi de întristare şi după aceea nu mai faceţi nimic. Iar apoi, când vă faceţi bine, începeţi: „Oare de ce m-am îmbolnăvit atunci? Şi cum m-am îmbolnăvit?”. Nu spun să nu vă supravegheaţi pe voi înşivă şi să vă lăsaţi greşelile să treacă neobservate, însă trebuie mers numai până la un punct, măi copilaşule, şi cu întristarea! Nu nepăsare, dar nici nenorocire. Ai făcut ceva care nu a fost bine? Te-ai gândit la el? L-ai văzut? L-ai recunoscut? L-ai mărturisit? Mergi înainte, nu te împiedica! Ţine-l numai în memorie ca să iei aminte altă dată, dacă ţi se va da o pricină asemănătoare! Întristarea pentru greşelile noastre nu are nicio valoare dacă nu încercăm să le îndreptăm. Este ca şi cum am plânge pe un bolnav mereu fără să-i oferim ajutor pentru întremare.

– Părinte, dar atunci când te chinuieşti pe dreptate pentru vreo greşeală, nu trebuie să te mâhneşti?

– Trebuie să te mâhneşti, dar mâhnirea să fie pe măsură, căci dacă nu te doare, vei fi „tra-la-la” şi vei cădea iarăşi în aceeaşi greşeală; nu te vei îndrepta. Dar dacă din mâhnirea pocăinţei treci în deznădejde, atunci înseamnă că te-ai mâhnit mai mult decât trebuia. În aceste cazuri trebuie să-ţi dai ţie însuţi puţin curaj şi să înfrunţi greşeala cu puţină nepăsare bună.

[1] Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce îşi închipuie că se îndreptează din fapte, Filoc. rom., I, Bucureşti, 1993, p. 341.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
88
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 9, 39-41; 10, 1-9)

Next Post

Mihăiță merită o șansă la viață!

Related Posts